• “O restructurare eficientă înseamnă abordarea ultra-timpurie și pentru asta trebuie să ai niște instrumente care să îndemne și în același timp să oblige compania să se autoevalueze”

Instrumentele de avertizare timpurie sunt un element de educație economică a antreprenorilor și companiilor pentru a-și monitoriza riscul de îmbolnăvire, ele sunt celebrul tablou de bord pe care directorul general trebuie să îl aibă pe masă ca să urmărească situaţia, să fie vigilent atunci când vede o variaţie şi să întrebe despre un element sau altul al activităților normale în compania respectivă, a declarat doamna Speranța MUNTEANU, Partener Coordonator Veridio Return, la cea de-a treia ediție a Dezbaterii RESTRUCTURAREA – MĂSURĂ DE PREVENIRE A INSOLVENȚEI, ediția a III-a.

Domnia sa a spus: “Conceptul early warning a intrat în gândirea practicienilor de insolvență o dată cu o Directivă care a fost adoptată în 2019. Atunci, un coleg din Spania, care coordona restructurarea în firma în care lucra, mi-a spus că, încă  din 2017, făcea parte dintr-un comitet consultativ al Guvernului Spaniei, întrucât, în urma crizei grave din 2007-2008, autoritățile spaniole au decis să lucreze la un cadru legislativ care să le permită să nu mai treacă printr-o criză similară. În aceste condiții, spaniolii au introdus tot ce prevedea Directiva privind conceptele de restructurare preventivă.

În România, aveam ca regulă să introducem în legislație, la fel ca în toată Europa, subiectul restructurării preventive – era și unul din jaloanele PNRR.  Deși trebuia prevăzută în legislație din 2021, noi am introdus-o în 2022, pentru că  între 2021 și 2022 nu reușisem să avem instrumentele de avertizare timpurie cuprinse în proiectul de lege care ar fi trebuit să ajungă în Parlament. Până la urmă ele au ajuns, le avem pe hârtie, dar atât. În această speță, o responsabilitate mare o avea Ministerul Antreprenoriatului și Turismului, un minister care exista în 2021, la vremea când a apărut legea, dar care a fost absorbit în Ministerul Economiei trei luni mai târziu.

Efectul este că suntem una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu avem aceste instrumente nici măcar atinse în implementarea legislației de prevenire în România. Dacă intrați pe site-ul Guvernului, o să dați undeva de o chestie de tipul “pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”, care are denumirea că spune ceva despre instrumente de avertizare, dar textul povestește altceva. Acest lucru s-a întâmplat din motive care îmi sunt greu de înțeles, dar care, de fapt, ne pun în situația în care suntem.

O reglementare este bună și duce la restructurare dacă se intervine devreme, numai că singurii care știu cu adevărat că sunt în criză –  primii, de fapt – sunt chiar antreprenorii, conducătorii, boardurile, după caz și după dimensiunea companiei, care încep să se confrunte cu acea problemă. Atâta vreme cât reglementarea la care ei apelează este greoaie, înceată, te duci la tribunal și ai termen peste 3 luni ca să se discute ceva în condițiile în care îți moare pacientul pe masă în cele trei luni, procedura nu este eficientă. Așa că noi facem restructurări, dar le facem complet în afara instanței. Lucrăm cu băncile discret și se restructurează suficient de multe companii, dar nu putem face uz cum s-ar cuveni de ceea ce avem pe hârtie în procedurile de pre-insolvență și insolvență. Realitatea este că, potrivit statisticilor, 99% dintre cazuri se sfârșesc dramatic, în faliment, o dată ce ajung în procedură. O restructurare eficientă înseamnă abordarea ultra-timpurie și pentru asta trebuie să ai niște instrumente care să îndemne și în același timp să oblige compania să se autoevalueze.

În țările cu asigurări dezvoltate de sănătate, profesioniștii au tendința să oblige asiguratul la un set complet de analize, anual. Similar ar trebui să fie și cu firmele. Acești avertizori timpurii sunt practic un set de analize de urmărire precoce. Companiile ar trebui să aibă niște instrumente pe baza cărora să își facă această autoevaluare. Eu mă duc aminte că, prin anii 2004-2005, când lucram la proiectul legii insolvenței privind acquis-ul comunitar, o problemă importantă era că lumea nu își întreținea contabilitatea. Și atunci, în lege, s-a introdus responsabilitatea directorilor – care poate să devină și personală – pentru neîntreținerea suficient de bună a contabilității.

În opinia mea, și acum ar trebui să facem ceva similar, dar pentru asta trebuie să faci pregătirea necesară. Acele instrumente de avertizare timpurie să fie educate, să fie transmise educat către mediul de afaceri, astfel încât antreprenorii să știe despre ce este vorba. Firmele mici ar trebui să aibă un acces facil la aceste instrumente, să fie vorba de niște indicatori minimi pe care să și-i întrețină singuri sau să existe niște site-uri dedicate. Legea prevede posibilitatea ca mediul privat să facă acest lucru, numai că, pentru a fi declarate oficial ca fiind rezonabile, legea asumă că cineva ar ține un registru al celor care fac astfel de operațiuni pentru a nu risca să duci în derizoriu întreaga operațiune.

În final, în măsura în care o companie ajunge în insolvență și constați că a ajuns acolo fără să-și fi monitorizat indicatorii, atunci conducerea ar trebui să aibă responsabilitatea. Acest lucru ar simplifica foarte mult nivelul de bancabilitate, pentru că un element important pe care băncile serioase îl au este o monitorizare a evoluției companiei la un interval și pe niște elemente de analiză care nu sunt permise pe raportările anuale contabile obișnuite. Și atunci ar trebui să ceară prin prevederile contractuale astfel de raportări, care sunt percepute ca fiind niște ingerințe supărătoare, drept care, dacă alți finanțatori sunt mai flexibili, riști să-ți pierzi piața și piața se deteriorează ca mod de percepție.

Nu putem vorbi despre indicatorii de avertizare timpurie ca fiind ceva care apar din seninul procedurilor de insolvență și numai în legea insolvenței. Aceste instrumente au apărut acum în legea insolvenței, dar ele trebuie să facă parte din practica curentă a companiilor.

Vă întreb eu: Câtă lume a auzit despre situații în care companiile au fost deranjate de faptul că au capitalul social scăzut sub 50%? Asta o avem o legislație din 1991. Dacă vă uitați între indicatorii de avertizare timpurie din multe țări europene, vreo 10 dintre ele  pun în sarcina registrelor care fac monitorizarea să folosească acest element ca un avertizor timpuriu, ca pe o responsabilitate a directorilor”.

Doamna Speranţa Munteanu a mai adus în discuţie şi creditarea de pe piaţa din România: “Noi am avut sentimentul că am avut un flux de creditare în piața românească mult peste ce puteau de fapt să atragă în mod normal companiile. Dar acest lucru s-a datorat faptului că au existat credite cu garanții de stat.

Creditele cu garanții de stat se dau în mod normal acolo unde statul are un interes strategic și se mai dau – așa cum s-a întâmplat în cele două-trei crize succesive prin care am trecut – atunci când statul își protejează mediul de afaceri în fața unei crize.

În această a doua situație, în mod normal, firmele care au nevoie de astfel de suport sunt deja un pic fragilizate, pentru că, altfel, s-ar duce la creditarea obișnuită. Ce s-a întâmplat a fost că, în cazul acestor credite, nu a existat niciun fel de gândire despre posibila intrare în restructurare. Nu a existat o procedură stabilizată pentru această parte de garantare, o procedură acceptată de restructurare a creditului în cazul în care un procent dintre firme, cum este de așteptat, nu reușesc să redreseze.

Din experienţa mea, o firmă care deja ia un credit de ajutorare pentru că altfel nu  poate să acceseze, probabil va avea un procent de intrare în dificultate mai mare decât media celorlalte companii. Așa că, dacă un sistem bancar se așteaptă că este absolut natural să aibă firme în dificultate 2-5% maxim, pentru aceste firme, probabil că,  dacă te-ai fi uitat la 10-15-20%, ar fost normal sau n-ar fi fost surprinzător să vezi că au probleme .

Este clar că statul, Ministerul Finanţelor care gestionează aceste garanţii, nu are sisteme de restructurare. Aşa că suntem într-un fel în vorba aceea “ori la bal, ori la spital”, dar nu la spital, din păcate, pentru că spitalul este restructurarea. E foarte greu să restructurezi un credit în legătură cu care te duci la bancă și ți se spune este nerestructurabil, de fapt intră în faliment.

Părerea mea este că nu ar trebui să intrăm și mai mult în deficit lăsând companiile să se ducă în cap. Cred că se poate discuta în pachetul de reașezare economică și de un sistem de restructurare, ceva de tip Ordonanța 6 sau orice similar, care să permită o restructurare controlată, așezată și să nu se piardă mai mulți bani decât este cazul cu acest portofoliu de firme”.