Andreea Paraschiv, Future Energy Leaders România: „Stocarea a devenit la fel de importantă ca producția de energie”

• România a depășit 1,6 GWh de capacități de stocare, însă necesarul estimat până în 2030 este de 10-20 GWh

• Accesul la finanțare confirmă maturizarea pieței, dar lipsesc mecanismele de garantare a veniturilor pe termen lung

• Bateriile reprezintă soluția imediată, iar hidrocentralele cu acumulare prin pompaj sunt investiția strategică a următoarelor decenii

• „Diferența dintre un proiect autorizat și unul bancabil este, de multe ori, mult mai mare decât pare”

• Pe măsură ce piața se maturizează, veniturile din arbitraj vor fi completate de serviciile de sistem

Andreea Paraschiv este absolventă a Universității din Exeter, Marea Britanie, unde a obținut o diplomă de licență în Drept și un master în Analiza de Afaceri. Are o experiență de aproximativ 3 ani în domeniul energetic, iar în prezent face parte din echipa Stratulat Albulescu Attorneys at Law, în ariile de practică Energie & Infrastructură și Fuziuni & Achiziții, activitatea sa fiind concentrată la intersecția dintre aspectele juridice, financiare și tehnice ale proiectelor din sectorul energetic. Anterior a activat ca Project Manager în cadrul BayWa r.e. România, unde a fost implicată în dezvoltarea și structurarea financiară a proiectelor de energie regenerabilă. Andreea este Membru Future Energy Leaders România din 2024.

Investițiile în capacități de stocare sunt critice pentru funcționarea sistemului energetic. Unde se află România astăzi în raport cu nevoile reale de stocare?

Andreea Paraschiv, Membru FEL: Nu se poate contesta faptul că România a depășit stadiul incipient când vine vorba de stocare, bateriile devenind unul dintre segmentele cu cea mai accelerată dezvoltare de pe piața locală de energie. Finanțările recente acordate de bănci sunt cea mai relevantă validare în acest sens: spre deosebire de capitalul speculativ, finanțarea bancară presupune o analiză de risc riguroasă și o evaluare a bancabilității pe termen lung, iar angajamentul instituțiilor financiare arată că piața a trecut un prag de maturitate. Iar cifrele sunt la fel de încurajatoare – capacitatea operațională a instalațiilor de stocare a depășit 1,6 GWh de la circa 400 MWh la începutul lui 2025. Este evident că România a parcurs un drum remarcabil în foarte puțin timp.

Cu toate acestea, raportarea la nevoile reale de stocare presupune o evaluare pe două planuri distincte: capacitatea instalată și necesarul de sistem. Pe primul plan, progresul este clar. Pe al doilea, decalajul rămâne semnificativ: Transelectrica estimează că integrarea întregii capacități regenerabile planificate va necesita între 10 și 20 GWh de stocare până în 2030. Această discrepanță creează o nevoie imediată și consistentă de investiții suplimentare; cu alte cuvinte, deși progresul este real, încă suntem departe de punctul în care capacitatea instalată să răspundă cerinței efective a sistemului.

Cu Schema de 150 milioane EUR pentru stocare standalone din Fondul de Modernizare și infuzia masivă de capital privat sunt doar câteva semnale că piața a înțeles un lucru esențial: stocarea a devenit la fel de importantă ca producția în sine.

Cum se poziționează România față de alte state din regiune în ceea ce privește investitiile în stocare?

Andreea Paraschiv, Membru FEL: România se află într-o poziție aparent paradoxală: deține unele dintre cele mai solide fundamente comerciale din regiune, dar operează pe o arhitectură de venit pe termen lung aflată încă în stadiu incipient. În ceea ce privește componenta comercială, performanța este incontestabilă – spread-ul de arbitraj, reprezentând diferența dintre prețul la care energia poate fi achiziționată în perioadele cu prețuri scăzute și cel la care poate fi valorificată în perioadele cu prețuri ridicate, se menține constant în topul piețelor europene, anumite analize plasând România chiar pe prima poziție la nivelul Uniunii Europene.

Punctul unde ne diferențiem, dar negativ, nu ține de atractivitatea pieței, ci de instrumentele de garantare: ne lipsesc deocamdată mecanismele instituționale care să ofere investitorului certitudinea veniturilor pe termen lung. Chiar și aici, însă, recuperăm – pe o cale diferită: în absența unor astfel de scheme, predictibilitatea începe să fie generată organic, prin structuri private precum cele de tip tolling cap-and-floor, prin care un partener comercial preia operarea bateriei și îi garantează investitorului un venit minim, în schimbul unei plafonări a câștigului în perioadele foarte profitabile.

Concluzia este clară: România dispune deja de cel mai important ingredient – fundamentul comercial. Deficitele rămase, precum arhitectura de venit, nu țin de fundamentele pieței, ci de maturizarea ei – sunt verigi care pot fi acoperite în timp. Atractivitatea pieței există, așadar, deja și este pe deplin justificată; ceea ce rămâne de făcut ține, în bună măsură, de cât de bine valorificăm un avantaj pe care puține piețe îl au la același nivel.

Ce tipuri de proiecte de stocare considerați că ar trebui încurajate prioritar: baterii, hidrocentrale cu acumulare prin pompaj sau alte tehnologii?

Andreea Paraschiv, Membru FEL: Aceste tehnologii sunt complementare, fiecare având un rol esențial în adresarea unor provocări diferite ale sistemului energetic. Distincția relevantă este, de fapt, cea de durată.

Pe termen scurt, prioritatea firească rămân bateriile, deoarece acoperă exact ciclul de care sistemul are nevoie astăzi: absorb surplusul fotovoltaic la prânz, când prețul tinde spre zero, și îl restituie la vârful de consum de seară. Sunt, practic, soluția care livrează rezultate în fereastra critică a următorilor ani.

Pe de altă parte, hidrocentralele cu acumulare prin pompaj stochează energie pentru mult mai mult timp și sprijină stabilitatea sistemului într-un mod pe care bateriile nu îl pot reproduce pe deplin. Ele reprezintă o investiție strategică, pe termen lung, cu o cu totul altă durată de viață și un alt impact față de baterii.

Dincolo de acești doi piloni, este util să explorăm și alte categorii, precum stocarea în hidrogen sau în aer comprimat. Însă, pe termen scurt bateriile rămân categoric soluția care răspunde deficitului imediat, în timp ce hidro-pompajul se impune, pe plan strategic, ca infrastructură de lungă durată ce trebuie demarată din timp, tocmai pentru că beneficiile ei se vor resimți pe termen lung.

Așadar, ceea ce contează, în fond, este să nu privim toți megawații-oră ca fiind echivalenți: aceeași unitate de capacitate rezolvă probleme diferite ale sistemului, așa că prioritizarea trebuie făcută în funcție de nevoia pe care o acoperă fiecare.

Este actualul cadru de reglementare suficient pentru a face bancabile proiectele de stocare?

Andreea Paraschiv, Membru FEL: Cadrul de reglementare a progresat considerabil în ultimii ani, iar direcția este clară: stocarea este tratată astăzi ca o prioritate, nu ca o nișă. Un exemplu relevant este eliminarea, în 2025, a dublei taxări a energiei stocate – o măsură care a îmbunătățit direct rentabilitatea proiectelor. În paralel, statul a mobilizat finanțări substanțiale prin Fondul de Modernizare pentru proiectele de stocare, ceea ce confirmă aceeași orientare strategică.

Din perspectiva bancabilității, însă, principala lacună rămâne absența unui mecanism care să asigure certitudinea veniturilor pe termen lung – un instrument de tipul unei piețe de capacitate, prin care investitorul primește un venit garantat pe o perioadă îndelungată, în schimbul angajamentului de a menține capacitatea de stocare disponibilă pentru sistem. Trebuie menționat că finanțări s-au realizat și în lipsa unui astfel de instrument, ceea ce demonstrează că piața funcționează și în condițiile actuale. Introducerea lui ar reprezenta totuși un pas decisiv, capabil să deblocheze un volum semnificativ mai mare de investiții.

Care sunt problemele întâmpinate de investitorii care vor să investească în capacități de stocare?

Andreea Paraschiv, Membru FEL: Cea mai mare problemă ține de execuția proiectelor – mai precis, de distanța dintre un proiect care există pe hârtie și unul cu adevărat bancabil.

Piața este astăzi foarte activă, ceea ce este un lucru bun, dar înseamnă și un volum mare de proiecte aflate în stadii și la niveluri de maturitate foarte diferite. Nu toate sunt structurate cu aceeași rigoare – tehnică, juridică și financiară. În practică, una dintre primele provocări reale pentru un investitor este chiar selecția: parcurgerea unui număr mare de proiecte, împreună cu consultanți de încredere, până la identificarea celor care rezistă unei analize serioase.

Iar aici, criteriul relevant nu este dacă un proiect  doar a atins un anumit stadiu – precum ready-to-build ci, mai ales, modul în care a ajuns acolo. Un proiect cu adevărat bancabil trebuie să îndeplinească simultan mai multe condiții: să fie solid din punct de vedere tehnic și juridic și să susțină un model financiar coerent. Diferența se observă în detalii, pe toate cele trei paliere. De exemplu, pe plan juridic, un teren securizat nu este suficient; ceea ce contează este dacă dreptul asupra lui este consolidat corect și pe întreaga durată de viață a proiectului, fără vicii care pot ieși ulterior la suprafață. Pe plan financiar, un model care arată profitabil în ipoteze optimiste nu indică stabilitate; relevant este dacă rezistă testelor unui finanțator, precum evaluarea ratei de acoperire a datoriei în scenarii conservatoare. Iar pe plan tehnic, o bună evaluare este esențială: se poate întâmpla, de pildă ca aplicarea constrângerilor de amplasare ce rezultă din norme tehnice și avize specifice proiectului (distanțele de siguranță, culoarele de protecție și cerințele de acces) să reducă suprafața utilă și, implicit, puterea care poate fi instalată. Tocmai de aceea, distanța dintre „un proiect autorizat” și „un proiect finanțabil” este, de multe ori, mult mai mare decât pare.

Revenim, astfel, la bancabilitate – obiectivul majorității investițiilor aflate în stadii incipiente și, poate, cel mai greu de atins prag al acestei etape, deci o problemă reală în sine. Însă o privesc dintr-un unghi complet diferit față de întrebarea anterioară: aici nu este vorba despre o barieră de sistem – așa cum spuneam, finanțări s-au realizat, iar piața, în ansamblu, funcționează – ci despre o provocare la nivel de proiect individual. Drumul de la un proiect care „există” până la unul care rezistă unei analize de finanțare trece, firesc, printr-un filtru exigent, iar investitorul, împreună cu consultanții săi, trebuie să abordeze acest proces cu maximă diligență.

Cum vedeți rolul stocării în reducerea volatilității prețurilor și în integrarea producției regenerabile?

Andreea Paraschiv, Membru FEL: Stocarea transformă volatilitatea dintr-o problemă a sistemului într-o oportunitate. Mecanismul de bază al unei baterii atunci când face arbitraj – să cumpere energie când este ieftină și să o vândă când este scumpă – netezește curba prețurilor: cu cât există mai multe capacități de stocare în piață, cu atât aceste diferențe extreme de preț se atenuează.

În ceea ce privește integrarea regenerabilelor, rolul este direct. Fără stocare, o parte din energia solară și eoliană se pierde, pentru că sistemul nu o poate prelua în momentul producției — este energie care altfel ar fi risipită sau exportată la prețuri foarte mici. Stocarea absoarbe acest surplus și îl redă atunci când este nevoie de el, reducând risipa și sprijinind stabilitatea rețelei pe măsură ce ponderea surselor variabile crește.

Există însă o nuanță care merită menționată: pe măsură ce stocarea reduce diferențele de preț, își erodează, treptat, chiar sursa propriului câștig din arbitraj. De aceea, pe termen lung, modelul de business al stocării nu poate rămâne construit exclusiv pe această diferență de preț, ci va trebui să se diversifice – către serviciile de sistem și către venituri mai stabile. Cu alte cuvinte, stocarea rămâne soluția pentru integrarea regenerabilelor, dar rolul ei economic va evolua odată cu maturizarea pieței.