• Riscul ar trebui să fie călăuză, nu consecință

V-ați întrebat vreodată cum de crizele financiare continuă să apară, în ciuda modelelor de risc tot mai sofisticate și a reglementărilor tot mai complexe?
Răspunsul nu stă neapărat în complexitatea crescândă a riscului, ci în modul în care finanțele moderne au ajuns să-l înțeleagă și să-l măsoare greșit.

Băncile — prin natura lor — își asumă riscuri în scopul obținerii unui profit în viitor. Este funcția lor esențială în economie. Deși, în ultimele decenii, modul în care instituțiile financiare își asumă și raportează riscul s-a transformat fundamental, în loc să-l măsoare de la sursă, la nivel de tranzacție, încercă să-i modeleze efectele după ce a fost împachetat, tranzacționat și estompat.

Astăzi, succesul în finanțe este predominant măsurat prin volumul de active create — obligațiuni, credite, instrumente derivate. Acestea sunt concepute, împachetate și vândute cu o viteză și un rafinament tehnic impresionant. Dar în spate, crește o disonanță: activele sunt tot mai des prețuite pentru lichiditatea și potențialul lor de colateralizare, nu pentru utilitatea lor reală în economie.

Rezultatul este o piață care recompensează mai degrabă ”tranzacționabilitatea” decât utilitatea activelor. Un sistem în care riscul nu este tratat ca o proprietate intrinsecă a activităților economice, ci ca un reziduu secundar, care trebuie modelat, evitat, minimizat sau transferat mai departe — adesea fără a fi înțeles pe deplin.
Riscul devine o forță ascunsă, modelată și monetizată — dar rareori măsurată la sursă.

Pericolele financializării — adică acel proces prin care finanțele se decuplează de economia reală — au fost semnalate de multă vreme de economiști ca Hyman Minsky, John Kenneth Galbraith sau Joseph Stiglitz. Aceștia au înțeles că atunci când sistemele financiare prioritizează tranzacționarea de active în detrimentul investițiilor productive, riscurile sistemice se acumulează în moduri invizibile dar extrem de periculoase.

A cam venit timpul ca această traiectorie să fie regândită și logica financiară reconstruită pornind de la un principiu simplu, chiar dacă poate părea radical:
Riscul trebuie măsurat în momentul creării, nu ”descoperit” după mișcarea lui în piețe.

Imaginați-vă un sistem în care:
• Fiecare produs, serviciu sau tranzacție are asociată o măsură standardizată de risc intrinsec.
• Expunerea la risc este cuantificată și tokenizată în unități transparente, transformată astfel în active tranzacționabile, separate de evaluările speculative ale activelor propriu-zise.
• Informația despre risc este integrată în raportarea financiară, oferind o imagine de ansamblu completă asupra performanței unei organizații — atât în termeni de profitabilitate, cât și de risc asumat.
• Regulatorii, investitorii și decidenții pot vedea în timp real acumularea riscurilor sistemice — nu la luni sau ani distanță.

Și totuși, în prezent, suntem prinși într-un cerc vicios în care riscul este recunoscut doar după ce deciziile au fost deja influențate de stimulente financiare pe termen scurt și măsurat numai după ce deja produce efectele nedorite.

Dar la capătul opus al acestui cerc vicios, există posibilitatea construirii unui ciclu virtuos — unul în care riscul, dacă este corect măsurat și transparent gestionat, poate deveni o sursă de valoare și încredere.

În acest context, conceptul tokenizării și tranzacționării unităților de risc (TRU) poate introduce un ciclu virtuos în comportamentul economic: organizațiile care demonstrează un control eficient al riscului pot beneficia de o evaluare mai favorabilă a unităților de risc emise, ceea ce le oferă avantaje competitive reale. Pe măsură ce aceste unități devin active recunoscute și tranzacționabile, se va crea un stimulent clar pentru comportamente prudente, transparente și orientate către utilitate. Astfel, în loc să ascundă sau să externalizeze riscul, actorii economici vor fi motivați să-l administreze responsabil — pentru că riscul bine gestionat devine valoare.

De exemplu, o instituție financiară care folosește TRU-uri pentru a reflecta în mod transparent nivelul său de risc rezidual ar putea atrage investitori mai prudenți sau parteneri strategici interesați de sustenabilitate. Dacă piața răsplătește astfel de practici cu încredere, capital mai ieftin sau avantaje reputaționale, se creează o buclă de feedback pozitiv — un „ciclu virtuos” care va motiva disciplina, prudența și responsabilitatea în asumarea riscurilor.

În contextul actual, lipsa unei măsurători consistente și transparente a riscului la sursă conduce la comportamente mai degrabă paranoide: băncile sunt tot mai suspicioase față de propriii clienți, iar autoritățile de reglementare privesc la rândul lor băncile cu permanentă neîncredere. În absența unei viziuni comune asupra riscului, sistemul se blochează într-o buclă de protecționism, birocrație și suspiciune reciprocă. Iar ca reacție (în loc de soluție), se adaugă straturi de complexitate normativă — cadre, formulare, reguli — care nu fac decât să ridice costurile, să ascundă și mai mult realitatea și să maximizeze probabilitatea de eșec.
O cultură financiară conștientă cu privire la riscuri ar trebui să se bazeze pe vizibilitate comună, nu pe opacitate și suspiciune instituțională.

Deciziile în instituțiile financiare sunt influențate într-o măsură disproporționată de posibilitatea obținerii unor rezultatele financiare imediate, în timp ce managerii de risc — cei mai apropiați de vulnerabilitățile emergente — sunt adesea marginalizați sau priviți ca aducători de vești proaste. Această cultură contribuie la amânarea acțiunilor esențiale și amplificarea fragilității sistemice.

Posibilitatea integrării informației de risc în raportările financiare ar putea schimba radical acest cadru, transformând conștientizarea impactului financiar al riscului asumat într-un element central al deciziilor de management. Nu ar mai fi recompensată strict profitabilitatea, ci și nivelul de calitate și sustenabilitate al riscurilor asumate.

Nu vorbim despre o utopie, ci despre un apel la onestitate. Un apel de a înceta să tratăm riscul ca pe un reziduu invizibil al activității economice, ci de a-l recunoaște ca pe o dimensiune fundamentală și măsurabilă a oricărei acțiuni economice.

În condițiile în care finanțele ignoră utilitatea economică, iar în acest gol riscul se manifestă din plin, însă nevăzut, să ne punem întrebarea: continuăm să modelăm consecințele acestei scăpări? Sau vom avea curajul să regândim sistemul astfel încât riscul să devină vizibil, cuantificabil și prin aceasta guvernabil?

Sistemele economico-sociale nu sunt create de natură sau vreo divinitate, ci sunt construcții create de oameni. Astfel încât pot fi oricând reconstruite.

De unde să începem?
O transformare de acest tip nu este posibilă peste noapte — dar poate începe chiar de azi.
Instituțiile pot începe prin a cartografia zonele în care riscul este generat în procesele operaționale, pot atribui metrici standardizate (unități de risc) și pot explora alinierea acestora cu raportările de performanță financiară.

Autoritățile de reglementare pot susține acest efort prin programe pilot, stimulente de transparență și un dialog deschis privind posibilitățile de integrare a informației de risc în rapoartele financiare.

Platformele tehnologice pot începe să construiască infrastructura care va permite tokenizarea, tranzacționarea și trasabilitatea riscului — independent de produsele secundare în care acesta este astăzi „împachetat”.
Va fi nevoie de colaborare, experimentare și răbdare. Dar este posibil și mai ales necesar.

Notă: Paul Costea este implicat în cercetarea utilității și aplicabilității unei noi metode de cuantificare a expunerii la risc (risk accounting) în domeniul serviciilor financiare.