Autor: Radu Magdin, CEO al Smartlink Communications și consultant și analist de risc (geo)politic România
Unele relații economice sunt proiectate de guverne. Altele cresc din deciziile unor companii care văd oportunitatea înaintea statelor, iar guvernele le descoperă abia când cifrele devin greu de ignorat. Relația dintre România și Indonezia pare să aparțină celei de-a doua categorii. Este o veste bună, dar și un avertisment: ce a pornit spontan poate stagna la fel de spontan dacă nimeni nu își asumă construcția.
Cel mai bun exemplu se află astăzi chiar în Marea Neagră. Neptun Alpha, platforma de producție a proiectului Neptun Deep, instalată în această vară, are o importantă poveste indoneziană. Structura superioară, de aproximativ 9.000 de tone, a fost construită de Saipem în șantierul de la Karimun, în Indonezia, unde este unul dintre cele mai mari module realizate vreodată. Jacket-ul a venit din Sardinia, topside-ul din Asia de Sud-Est, iar gazul care va începe să curgă în 2027 va consolida securitatea energetică a României și a regiunii.
Greu de găsit o imagine mai potrivită pentru felul în care funcționează astăzi economia globală: unul dintre cele mai strategice proiecte energetice ale României poartă și o semnătură indoneziană. Pe hartă, Jakarta și Bucureștiul rămân la aproape zece mii de kilometri distanță. În economia reală, distanța a început deja să scadă.
UE–ASEAN: cadrul s-a schimbat
Uniunea Europeană și ASEAN sunt parteneri strategici din 2020, iar relația a căpătat între timp o greutate pe care puțini o anticipau. ASEAN este unul dintre principalii parteneri comerciali ai Uniunii din afara Europei, iar prin Global Gateway, Uniunea și statele membre au angajat miliarde de euro în conectivitate, energie și dezvoltare sustenabilă în Asia de Sud-Est. Pentru o Europă care își reduce dependențele și își diversifică lanțurile de aprovizionare, regiunea a devenit o necesitate strategică.
În această ecuație, Indonezia este imposibil de ocolit. Cu peste 280 de milioane de locuitori, concentrează aproximativ 40% din populația ASEAN și peste o treime din economia organizației. Este cea mai mare economie a Asiei de Sud-Est, membră G20, cu o clasă mijlocie în expansiune, resurse critice pentru tranziția energetică și o ambiție declarată, Indonezia Emas 2045, de a deveni economie avansată la centenarul independenței. Jakarta vrea să își proceseze acasă materiile prime, să atragă industrie și să transforme dimensiunea economică în influență. Fondul suveran Danantara, lansat în 2025, este expresia instituțională a acestei ambiții.
Indonezia își diversifică în același timp parteneriatele, în tradiția politicii externe „libere și active”. Pentru Europa, concluzia este simplă: prezența europeană la Jakarta nu mai este garantată de istorie sau de inerție. Trebuie câștigată.
Momentul de inflexiune este Acordul de Parteneriat Economic Cuprinzător UE–Indonezia (CEPA). Negocierile au fost încheiate substanțial în septembrie 2025, textul a trecut de verificarea juridică, iar semnarea este așteptată în aceste săptămâni, urmată de ratificare. Intrarea în vigoare este vizată pentru 1 ianuarie 2027. Uniunea va elimina taxele vamale pe 98,5% din liniile tarifare, iar procedurile de export ale bunurilor europene către Indonezia, inclusiv agrifood, vor fi simplificate. Alături de CEPA vine și un acord de protecție a investițiilor, poate la fel de important pentru capitalul care vrea să circule în ambele direcții.
România nu trebuie să aștepte intrarea în vigoare a acordului pentru a descoperi Indonezia. Trebuie să se pregătească acum pentru ziua de după CEPA, pentru că primele luni ale unui acord comercial îi răsplătesc pe cei care au ajuns deja la masă.
Cifrele bune și cifra care contează
Semnalele pozitive există. Comerțul bilateral s-a dublat, de la 158,5 milioane de dolari în 2022 la 317,7 milioane în 2025, iar în primele șapte luni ale lui 2026 a ajuns la 571,6 milioane, un record istoric.
Există însă o cifră care spune mai mult decât toate celelalte. Din cele 571,6 milioane, exporturile Indoneziei către România au reprezentat 541,1 milioane. Altfel spus, aproximativ 95% din fluxul comercial merge într-o singură direcție. Pe o bază atât de mică, câteva livrări industriale mari pot schimba spectaculos totalurile. Întrebarea strategică nu este, așadar, dacă schimburile cresc, ci dacă România vinde.
Mai e un raport care merită pus pe masă. Comerțul UE–Indonezia a fost de 31,9 miliarde de dolari în 2025. România, cu peste 4% din populația Uniunii, reprezintă în jur de 1% din acest comerț. Avem, prin urmare, mult teren de recuperat.
CEPA poate reduce barierele, însă niciun acord comercial nu vinde singur produse românești la Jakarta. Exportăm deja echipamente industriale, rulmenți, țevi, produse de morărit și servicii IT. Pe această bază se poate construi mult mai mult în agrifood, pharma, energie, apărare, infrastructură și servicii digitale. O țintă rezonabilă și măsurabilă ar fi triplarea exporturilor românești către Indonezia până la finalul deceniului. Pentru asta e nevoie ca firmele cu potențial real să fie identificate și însoțite devreme, nu felicitate târziu.
În paralel, trebuie să le explicăm mai bine companiilor indoneziene de ce România este mai interesantă decât sugerează dimensiunea propriei piețe.
România, un three-way gateway
Povestea pe care trebuie să o spunem la Jakarta depășește o piață de 19 milioane de consumatori. România trebuie prezentată ca three-way gateway.
Prima poartă este către Uniunea Europeană și Europa Centrală și de Est. De la 1 ianuarie 2025, România este membră deplină a spațiului Schengen, iar Constanța este cel mai mare port al Uniunii Europene la Marea Neagră, legat prin Dunăre de inima industrială a continentului. Pentru o companie indoneziană care vrea să producă, să asambleze sau să distribuie în interiorul pieței unice, România oferă costuri competitive, forță de muncă tehnică și acces direct la peste 450 de milioane de consumatori europeni.
A doua poartă este către reconstrucția Ucrainei, unul dintre cele mai mari șantiere economice ale deceniilor următoare. Coridorul Constanța–Galați–Odesa, Dunărea și proximitatea geografică pot face din România baza logistică și industrială pentru companiile asiatice care vor să participe la acest efort, inclusiv pentru cele indoneziene din construcții, materiale și energie.
A treia poartă este către zona extinsă a Mării Negre, de la Republica Moldova și Ucraina până în Caucaz, pe coridoarele care continuă spre Asia Centrală. Este o geografie pe care România o cunoaște din interior și pe care un investitor din Asia de Sud-Est o poate accesa mult mai ușor cu un partener local de încredere.
Traseul industrial dintre Indonezia și Marea Neagră nu este o construcție teoretică. Neptun Alpha l-a făcut deja vizibil.
Relația trebuie gândită însă în oglindă. Pentru România, Indonezia poate fi exact ceea ce vrem ca România să devină pentru Indonezia: o poartă de intrare. Mai întâi într-o piață națională de peste 280 de milioane de oameni, apoi într-un ASEAN de aproape 700 de milioane. Privite astfel, cele două țări pot funcționa ca platforme care se amplifică reciproc.
Rutele comerciale: cine câștigă din creștere
CEPA este, per ansamblu, o evoluție bună pentru Europa și pentru România. Există totuși un aspect care merită privit cu luciditate. Lanțurile de aprovizionare și rutele comerciale dintre Asia și Europa rămân dominate de partenerii noștri din vestul continentului. Porturile din nord-vestul Europei, marile grupuri logistice și rețelele lor de distribuție au fost construite în decenii și funcționează foarte bine. Pentru noi, consecința este că o bună parte din comerțul cu Asia ajunge în Europa Centrală și de Est pe un traseu care pornește din Vest. Cu câțiva ani în urmă, o estimare invocată în Parlamentul European arăta că aproximativ 5,5 milioane de TEU pe an, destinate Europei Centrale și de Est, treceau prin porturile din nord-vestul continentului.
Comerțul cu Indonezia va crește după CEPA. În interiorul Europei, însă, va urma probabil același tipar, de la Vest spre Est. Marjele din distribuție, logistică și procesare vor rămâne acolo unde intră marfa. Aici este nevoie de inițiative proprii ale Europei Centrale și de Est. Discuția depășește cazul Indoneziei: UE are deja acorduri cu Singapore și Vietnam și lucrează la altele în ASEAN, iar fiecare dintre ele va ridica aceeași întrebare.
Constanța poate fi cheia, cu condiția să fie dezvoltată și promovată pe măsura ambiției. Portul gestionează aproape tot traficul maritim al României, iar DP World și-a dublat aici capacitatea pentru containere, la circa 1,5 milioane de TEU. În mai, casele de expediții românești au semnat un acord pentru a direcționa prin Constanța fluxuri de marfă de pe Coridorul de Mijloc. Infrastructura avansează. Lipsește încă o poveste comercială spusă la Jakarta, Singapore sau Ho Și Min cu aceeași siguranță cu care își vând serviciile Rotterdamul sau Hamburgul. Promovarea unui port este o sarcină de politică economică la fel de mult ca una de inginerie, iar asta cere o mobilizare reală a instituțiilor românești.
Cine controlează mineralele critice
Există și o întrebare înrudită. Indonezia este cel mai mare producător mondial de nichel și o sursă importantă de cobalt, iar CEPA tratează explicit energia și materiile prime. Europa Centrală și de Est are fabricile de baterii, furnizorii auto și producătorii de echipamente electrice care vor folosi aceste resurse.
Rămâne de văzut cine va controla fluxul lor către Europa. Vor fi, din nou, marii jucători occidentali, care importă și apoi redistribuie în interiorul pieței unice? Sau vor putea companii individuale ori state precum România să își asigure direct accesul, în condiții proprii? Răspunsul atinge însăși substanța autonomiei strategice europene și merită o discuție separată, la care voi reveni.
De la Bali la Dracula
Există și o economie mai simplă decât geopolitica: turismul.
Românii au descoperit Bali. Următoarea provocare este ca indonezienii să descopere România. Pentru europeni, exotismul înseamnă temple, junglă și insule tropicale. Pentru noua clasă mijlocie asiatică, exotismul european poate însemna exact opusul: Transilvania, castele, zăpadă, cetăți medievale, Carpații, Delta Dunării și, inevitabil, Dracula. Formula sună a marketing, dar în spatele ei stă o miză economică foarte concretă.
Asia produce în fiecare an milioane de noi călători internaționali, iar capitalele europene concurează pentru timpul și banii lor. Intrarea în Schengen a eliminat pentru România un obstacol vechi, pentru că un turist indonezian cu viză Schengen poate include acum România în același circuit cu Viena, Budapesta sau Praga. Rămân însă vizibilitatea și conectivitatea. Nu avem zboruri directe, nu suntem prezenți suficient în pachetele operatorilor asiatici și rareori apărem în itinerariile clasice ale Europei Centrale.
Mai este un detaliu pe care l-am putea transforma în avantaj. Indonezia este țara cu cea mai numeroasă populație musulmană din lume, iar turismul prietenos cu acești călători, de la oferta halal la informații practice, a devenit un segment global în sine. România are în Dobrogea o comunitate musulmană istorică și o moschee emblematică la Constanța. Puține destinații din regiune pot spune o poveste de coexistență atât de firească.
Fiecare turist asiatic care alege Viena sau Budapesta și ocolește România înseamnă venit pierdut pentru economia românească. Asiaticii călătoresc deja tot mai mult în Europa. Ce contează pentru noi este cât din această nouă prosperitate asiatică va ajunge și aici.
Indonezia familiilor de business
Există apoi un teritoriu aproape neexplorat al relației: capitalul familial.
O bună parte din istoria capitalismului indonezian este istoria unor mari familii antreprenoriale. Grupul Salim a crescut din comerț până la unul dintre marile conglomerate ale Asiei de Sud-Est. Sinar Mas, al familiei Widjaja, s-a extins în agribusiness, celuloză și hârtie, servicii financiare, telecom și imobiliare. Familia Hartono a construit în jurul Djarum și Bank Central Asia unul dintre cele mai puternice ecosisteme de capital privat din țară. Familia Riady a dezvoltat Lippo în real estate, sănătate, banking și retail.
Lecția lor este relevantă pentru noi: capitalul familial performant gândește în generații. Aceste familii au trecut prin crize regionale severe, inclusiv prin cea asiatică din 1997–1998, unele cu un preț greu. Grupul Salim a pierdut atunci controlul Bank Central Asia, preluată ulterior de familia Hartono. Cele care au rezistat au făcut-o prin diversificare, guvernanță și o răbdare strategică rară în capitalismul contemporan.
România ajunge acum la propriul moment de adevăr. Prima generație de antreprenori de după 1990 începe transferul către generația următoare. Apar aceleași întrebări: succesiune, profesionalizarea managementului, guvernanță, family offices, diversificare, internaționalizare. Aici comparația poate deveni colaborare.
Family-to-family diplomacy
România ar putea pilota împreună cu Indonezia un CEE–ASEAN Family Business Pairing. Am în vedere altceva decât încă un forum în care oamenii schimbă cărți de vizită și pleacă acasă: o selecție atentă de familii antreprenoriale românești și indoneziene din industrii compatibile, de la agrifood, industrie și tech la sănătate, real estate, retail și servicii, puse în relație pentru proiecte concrete.
O primă cohortă de zece–douăsprezece familii din fiecare parte, potrivite după sector și complementaritate, ar fi suficientă pentru a demonstra modelul. Uneori rezultatul va fi un contract de export, alteori un acord de distribuție. Miza mai mare o reprezintă însă joint venture-urile, co-investițiile și accesul reciproc pe piețe.
Românii pot învăța de la familiile indoneziene cum se construiește un conglomerat multigenerațional și cum se face internaționalizarea într-o regiune uriașă și foarte diversă. Familiile indoneziene pot găsi în antreprenorii români parteneri care cunosc Europa Centrală și de Est, Balcanii, Republica Moldova și Marea Neagră și care le pot facilita intrarea într-un spațiu economic nou.
Aceasta este family-to-family diplomacy: diplomație economică prin încredere antreprenorială. Între antreprenori, încrederea circulă adesea mai repede decât între birocrații.
De la oportunitate la plan
Pentru ca relația să nu rămână la nivelul unui articol optimist, România are nevoie de câteva decizii simple, cu termene și indicatori clari.
Cea mai urgentă este o Romania–Indonesia CEPA Task Force restrânsă și orientată spre business, care până la intrarea în vigoare a acordului să identifice 20–30 de companii românești cu potențial real pe piața indoneziană și, în oglindă, investitorii indonezieni pentru care România poate deveni bază europeană. Diplomația noastră economică are oamenii, relațiile și cunoașterea terenului. Ce îi lipsește adesea este un mandat politic clar, resurse dedicate și o coordonare reală între ministere, agențiile de promovare și mediul de afaceri. O astfel de mobilizare politică a instituțiilor ar face diferența dintre o oportunitate observată și una valorificată.
În paralel, un Romania–Indonesia Family Business Council, cu întâlniri succesive la București și Jakarta și o primă cohortă în 2027, ar muta relația de pe terenul conferințelor pe cel al proiectelor.
La fel de necesară este o Romania Gateway proposition pentru investitorii indonezieni, inclusiv pentru Danantara și marile grupuri private: un pachet clar și credibil despre România ca platformă pentru UE și CEE, pentru reconstrucția Ucrainei și pentru Marea Neagră, susținut de proiecte concrete. În centrul lui ar trebui să stea o ofertă logistică pentru Constanța, prezentată direct operatorilor, expeditorilor și companiilor de shipping din Asia de Sud-Est.
Turismul cere propria foaie de parcurs, de la prezența la marile târguri asiatice și parteneriatele cu operatorii regionali până la conectarea României la rutele aeriene care trec prin hub-urile din Golf și Istanbul, astfel încât țara să intre efectiv în circuitele europene ale noii clase mijlocii din ASEAN.
În fine, o misiune anuală de business România–Indonezia, alternativ la București și Jakarta, ar trebui evaluată după contracte semnate, investiții anunțate și parteneriate de distribuție. Numărul de participanți din sală spune prea puțin.
Nu avem nevoie de cincizeci de priorități. Avem nevoie de câteva proiecte care funcționează și creează efect de demonstrație.
Două frontiere care caută centralitatea
În fond, România și Indonezia au ceva mai profund în comun. Sunt două țări aflate la marginea unor mari spații economice și geopolitice, care își pot transforma geografia de frontieră în centralitate strategică.
Indonezia este centrul de greutate al ASEAN și al unei Asii de Sud-Est care va conta tot mai mult în economia mondială. România se află la frontiera estică a Uniunii Europene, dar această frontieră este simultan intersecția dintre Europa Centrală și de Est, Marea Neagră și viitoarea reconstrucție a Ucrainei. Mutarea strategică pe care o pot face ambele țări este aceeași: de la frontieră la intersecție, de la intersecție la gateway, de la gateway la centralitate.
Pentru România, asta înseamnă să înceteze să privească Asia de Sud-Est ca pe o destinație îndepărtată de export. Pentru Indonezia, înseamnă să privească Europa dincolo de capitalele occidentale consacrate și să descopere noile puncte de intrare în economia continentului, inclusiv pe cele de la Marea Neagră.
Relația se poate construi pe trei axe: trade-to-trade, family-to-family și gateway-to-gateway. UE–ASEAN oferă cadrul. CEPA poate fi acceleratorul. Neptun Alpha ne-a oferit deja simbolul. Restul ține de ambiție și execuție.
Cele două țări au relații diplomatice din 1950. Au avut, așadar, timp să se cunoască. Abia acum au însă și motivele economice să se apropie cu adevărat. Într-o lume în care lanțurile valorice se reașază și capitalul caută noi intrări, kilometrii contează mai puțin decât conexiunile. De la Bali la Dracula, drumul este lung doar pentru cei care nu îl încep.
| Știri BVB