Grupul Bergen și opțiunile strategice ale României (Corneliu Pivariu)

• „Influența strategică se construiește prin contribuții pe care ceilalți se pot baza.”

• Autor:  Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.

……………..

România nu apare în lista publică a participanților la consultările Grupului Bergen. Această constatare justifică atenție, dar nu permite concluzia că țara a fost exclusă din apărarea europeană sau că parteneriatul cu Statele Unite și-a pierdut valoarea. Întrebarea utilă pentru București privește contribuția pe care o poate aduce la transformarea NATO și mijloacele prin care poate influența prioritățile acesteia. Poziția la Marea Neagră oferă relevanță operațională. Influența asupra deciziilor trebuie construită prin capacități disponibile, proiecte comune și inițiativă diplomatică.

* Ce indică formatul Bergen

Consultările inițiate de Elbridge Colby, responsabilul pentru politica de apărare al Pentagonului, reunesc un nucleu de aliați din nordul și centrul Europei. Relatările despre format menționează Norvegia, Suedia, Finlanda, Polonia, Germania și Țările de Jos. La 5 octombrie, ministrul polonez al apărării a confirmat reuniunea planificată la Varșovia și reprezentarea Poloniei prin viceministrul Paweł Zalewski. Reuniunea este anunțată pentru octombrie 2026; la 9 octombrie, ziua exactă, lista definitivă a delegațiilor și programul complet nu erau confirmate public. România nu figurează între participanții nominalizați; nu există o explicație oficială publică privind situația sa.[1]

Formatul se înscrie în orientarea americană NATO 3.0. Din declarațiile lui Colby rezultă o concepție de descurajare prin împiedicarea succesului unei agresiuni convenționale: forțe europene disponibile rapid, investiții coordonate și capacitate industrială de susținere, potrivit cerințelor operaționale NATO. Europenii ar prelua responsabilitatea principală a apărării convenționale, sprijinită de descurajarea nucleară și de capacitățile strategice americane. Consultările restrânse urmăresc accelerarea procesului; aceste orientări nu echivalează cu o doctrină separată, adoptată formal de Grupul Bergen. La 27 august 2026, dialogul lui Colby cu Consiliul Nord-Atlantic a inclus revizuirea posturii militare americane în Europa. Pentru România contează sincronizarea dezvoltării capacităților europene cu orice schimbare a contribuțiilor americane.[2]

Grupurile restrânse pot pregăti soluții mai repede decât o consultare cu toți aliații. Ele dobândesc însă influență prin alegerea problemelor discutate și a opțiunilor evaluate. NATO continuă să decidă prin consens, iar articolul 5 nu distinge între participanții și neparticipanții la Bergen. Acest cadru juridic nu garantează participare egală la fiecare etapă de pregătire a politicilor. Bucureștiul trebuie să urmărească atât deciziile formale, cât și elaborarea lor.[3]

Orientarea predominant nordică și baltică a formatului poate fi explicată prin resursele militare, industriale și logistice ale participanților. Ea nu demonstrează că Marea Neagră și-a pierdut importanța. Absența Franței, a Regatului Unit și a statelor baltice, semnalată în relatările despre reuniune, arată totodată că participarea nu poate fi folosită ca un clasament complet al valorii aliaților. Ipoteza sancționării politice a unor guverne trebuie deosebită de criteriile declarate privind contribuția militară.

Evoluția Grupului Bergen trebuie evaluată atât prin capacitățile militare pe care le generează, cât și prin efectele asupra coeziunii politice a Alianței. Cele două dimensiuni pot evolua diferit: consultările restrânse pot accelera înzestrarea și pregătirea forțelor, alimentând concomitent neîncrederea aliaților insuficient implicați. Credibilitatea descurajării depinde de capacitatea de a respinge o agresiune și de convingerea adversarului că aliații vor acționa împreună. Pentru România, dezvoltarea capacităților europene și păstrarea solidarității strategice constituie obiective care trebuie urmărite simultan.

* Instrumentele pe care România le are deja

O evaluare a poziției românești trebuie să includă summitul Formatului București 9 (B9) și al aliaților nordici, desfășurat la București la 13 mai 2026. Declarația publicată după reuniune recunoaște continuitatea strategică dintre Marea Neagră, Marea Baltică și regiunile nordică și arctică. Statele Unite au participat ca observator. România dispune astfel de un cadru de dialog care intersectează geografia și o parte a participanților la Bergen. Ar fi nejustificat să deducem izolarea sa din absența de la un singur format.[4]

B9 poate susține proiecte comune între nordul și sud-estul dispozitivului aliat din Europa, dacă reuniunile politice sunt urmate de lucru instituțional. Cooperarea cu Polonia are o utilitate particulară: permite discutarea împreună a mobilității militare, a apărării împotriva dronelor și a producției de muniții. Cele două țări au interese convergente, dar și cerințe operaționale diferite. Tocmai identificarea unui proiect care răspunde ambelor cerințe poate produce o contribuție relevantă pentru întreaga Alianță.

Un exemplu recent este scrisoarea de intenție semnată de ministerele apărării din România și Polonia la 30 septembrie, anunțată de MApN la 1 octombrie 2026. Documentul urmărește cooperarea industrială prin instrumentul SAFE, inclusiv în privința achiziției unui sistem de lovire cu muniții cu capacitate de așteptare în zona țintei. Semnarea nu echivalează cu producție, livrare sau disponibilitate operațională. Ea oferă însă un punct de plecare verificabil pentru cooperarea cu un participant la Bergen.[5]

România este integrată și în dispozitivul militar aliat. Franța conduce grupul de luptă de la Cincu, iar comandamentele multinaționale din Sibiu și București au responsabilități pentru apărarea sud-estului Europei. România contribuie, la rândul său, la grupurile de luptă din Polonia și Slovacia. Aceste relații arată că apărarea aliată depășește componența oricărui cerc de consultare. Pentru București, cooperarea cu Franța și dialogul cu membrii Bergen sunt interese compatibile.[6]

România poate propune și cooperare în domeniul forțelor pentru operații speciale (FOS), prin instruire comună, exerciții și schimb de experiență. Școala „Burebista” de la Vlădeni și participarea românească la „Trojan Footprint 2026” oferă repere concrete. România ar putea dezvolta cu statele participante la Bergen programe care îmbunătățesc interoperabilitatea și pregătirea pentru apărarea colectivă.[7]

O contribuție complementară este Centrul de Excelență NATO HUMINT de la Oradea, specializat în informații din surse umane, doctrină și instruire. Centrul funcționează cu sprijinul unor aliați, inclusiv SUA și Polonia. Expertiza sa poate susține avertizarea și înțelegerea mediului operațional, inclusiv pentru FOS, păstrând competențele instituționale distincte. Aceste capacități permit României să contribuie și prin specialiști și pregătire, alături de investițiile în echipamente.[8]

Datele acestea nu elimină riscul unei influențe insuficiente asupra priorităților viitoare. Ele schimbă însă diagnosticul: România are instrumente care trebuie folosite consecvent. O analiză serioasă va evalua proiectele propuse, continuitatea reprezentării și capacitatea de a mobiliza parteneri. Omiterea de pe o listă poate semnala o problemă, dar nu stabilește singură nici cauza acesteia, nici eficiența întregii politici externe.

* O contribuție românească la apărarea europeană

România poate propune o contribuție care conectează apărarea Mării Negre cu cerințele dispozitivului aliat din estul Europei. Constanța, Dunărea și legăturile terestre spre centrul Europei trebuie privite împreună cu capacitatea de primire și susținere a forțelor aliate. Importanța unei infrastructuri se confirmă atunci când personalul, echipamentele și combustibilul ajung la timp. Porturile și bazele își valorifică rolul prin căi de acces, depozite, mentenanță și proceduri de transport care funcționează și în criză.

O primă prioritate ar fi un proiect comun privind mobilitatea militară dintre Polonia și România, cu partenerii aflați pe rutele relevante. Acesta ar identifica blocajele feroviare și rutiere, cerințele de transport și responsabilitățile instituționale. Consiliul UE a aprobat în iunie 2026 mandatul de negociere pentru cadrul european de mobilitate militară. Există, prin urmare, o direcție europeană în care Bucureștiul își poate promova necesitățile, urmărind progresul până la utilizarea efectivă a infrastructurii.[9]

A doua prioritate privește protecția spațiului aerian și avertizarea timpurie. Amenințările cu drone și rachete cer detectare, schimb rapid de informații și mijloace de intervenție adaptate. România ar putea propune cooperare pentru integrarea senzorilor și instruirea comună, în legătură cu planurile NATO. Un sistem suplimentar de armament produce un efect limitat dacă nu este susținut de comunicații, personal și proceduri de comandă. Evaluarea investițiilor trebuie să urmărească întregul lanț operațional.

Serviciile de informații au aici o contribuție proprie: avertizarea asupra pregătirii unor acțiuni ostile, evaluarea sabotajului și protecția infrastructurilor de care depinde mobilizarea. Analiza trebuie să poată verifica ipoteze concurente și să deosebească incidentele de campaniile coordonate. O apreciere exagerată a amenințării poate consuma resurse; o avertizare întârziată poate afecta desfășurarea forțelor. Relevanța regională a României crește dacă informația sa sprijină decizii aliate la timp.

A treia prioritate este securitatea maritimă. Cooperarea România–Bulgaria–Turcia pentru combaterea minelor există deja, iar în iulie 2026 MApN a anunțat extinderea misiunilor grupului către protejarea infrastructurii critice submarine. Această direcție oferă o bază pentru proiecte de supraveghere și intervenție, cu responsabilități precise. Extinderea mandatului trebuie însoțită de mijloace și instruire; eficiența sa nu poate fi dedusă numai din documentul semnat.[10]

Industria românească ar trebui conectată acestor cerințe prin comenzi previzibile și participare la producție, întreținere și reparații. Alegerea proiectelor trebuie să pornească de la nevoia operațională și de la capacitatea reală a furnizorilor. Pentru fiecare program contează ce se livrează, în ce termen și ce poate fi susținut în țară. Creșterea cheltuielilor de apărare rămâne insuficientă dacă nu produce disponibilitate militară și capacitatea de a menține echipamentele în funcțiune.

Cadrul financiar al acestei transformări este angajamentul adoptat la summitul NATO de la Haga din iunie 2025: atingerea, până în 2035, a unei alocări anuale de 5% din PIB, din care cel puțin 3,5% pentru cerințele esențiale de apărare și până la 1,5% pentru domenii conexe securității. Pentru România, această structură oferă posibilitatea de a corela înzestrarea militară cu infrastructura de transport, protecția rețelelor și reziliența națională. Planificarea trebuie să urmărească efectul operațional comun al acestor investiții și capacitatea economiei de a le susține pe termen lung.

Sprijinul pentru Ucraina și cooperarea cu Republica Moldova completează perspectiva sud-estului european. Relațiile cu aceste state trebuie construite potrivit statutului lor și obligațiilor asumate, fără promisiuni care depășesc competența României. Pentru aliați, Bucureștiul poate contribui la o înțelegere mai bună a vulnerabilităților regionale și a legăturii lor cu securitatea comună. Această contribuție cere expertiză și continuitate, inclusiv după schimbarea guvernelor.

* Cum poate Bucureștiul influența prioritățile

România ar trebui să prezinte aliaților un set restrâns de proiecte, cu obiective, costuri și termene. Pentru fiecare trebuie precizat ce finanțează și realizează singură, ce solicită partenerilor și ce rezultat comun urmărește. Mobilitatea militară, avertizarea, protecția infrastructurii maritime și instruirea FOS ar putea constitui un astfel de set. Propunerile trebuie pregătite împreună cu partenerii interesați, înainte de a fi prezentate drept angajamente politice.

Participarea la Bergen ar putea fi utilă, dar nu ar trebui să devină singura măsură a succesului diplomatic. Contează și includerea unei priorități românești într-un proiect aliat, finanțarea sa și asumarea responsabilităților de către parteneri. Dialogul bilateral cu Washingtonul, cooperarea cu Polonia și Germania, relația cu Franța și lucrul în structurile NATO trebuie să susțină aceleași cerințe. Mesajele contradictorii între instituțiile românești ar reduce credibilitatea propunerilor.

Bucureștiul are și interesul unei proceduri aliate transparente. Poate solicita clarificarea scopului consultărilor, accesul la propunerile relevante și examinarea lor în organismele NATO competente. În același timp, o responsabilitate convențională europeană sporită presupune contribuție la definirea priorităților. Un Occident bicentric ar avea consistență dacă polul european își dezvoltă atât capacitățile, cât și judecata strategică, în coordonare cu Statele Unite.

Pentru România, transferul responsabilităților convenționale trebuie evaluat distinct pentru fiecare capacitate de care depinde apărarea regională. Supravegherea satelitară, avertizarea timpurie, transportul strategic, realimentarea în aer, apărarea antirachetă și sistemele de comandă-control au cerințe și termene diferite de dezvoltare. Disponibilitatea forțelor terestre și a munițiilor își produce întregul efect numai împreună cu aceste mijloace de sprijin. Bucureștiul ar trebui să promoveze în NATO corelarea eventualelor ajustări ale contribuției americane cu verificarea disponibilității alternativelor europene. Obiectivul este păstrarea continuității apărării aliniamentului sud-estic pe întreaga durată a tranziției.

O evaluare anuală ar putea urmări livrările, disponibilitatea unităților, exercițiile de transport și contribuțiile industriale realizate. Componenta publică ar trebui să prezinte progresul fără a expune informații operaționale sensibile. Astfel poate fi verificată relația dintre resursele alocate și rezultatele obținute. Influența României va fi mai credibilă dacă partenerii se pot baza pe ceea ce aceasta propune și asumă.

* Concluzii

Grupul Bergen oferă un motiv pentru examinarea poziției României în transformarea NATO. Absența din lista publică a participanților merită clarificată, iar riscul ca prioritățile sud-estului să fie insuficient reprezentate trebuie urmărit. România are însă relații și instrumente de cooperare deja active, inclusiv cu statele prezente în format. Acestea permit inițiativă chiar înaintea unei eventuale invitații.

Opțiunea strategică a Bucureștiului este să contribuie la legătura operațională dintre Marea Baltică și Marea Neagră. Proiectele comune, inclusiv instruirea FOS și cooperarea HUMINT, capacitatea de susținere a forțelor și continuitatea diplomatică pot transforma relevanța geografică în influență. Rezultatul urmărit trebuie să fie o apărare coerentă a spațiului aliat din estul Europei, la ale cărei priorități România participă prin contribuții verificabile și printr-o poziție proprie, argumentată.

[1] POLITICO, „Key allies left out of Trump’s new in-crowd NATO group”, 30 septembrie 2026; PAP, declarațiile ministrului polonez al apărării, 5 octombrie 2026. POLITICO; PAP.

[2] NATO, „Secretary General welcomes United States Under Secretary of War for Policy to NATO Headquarters”, 27 august 2026. Comunicat. Elbridge Colby, intervenție la simpozionul de descurajare al USSTRATCOM, 5 august 2026. Declarații.

[3] NATO, „Consensus decision-making at NATO”; Tratatul Atlanticului de Nord, articolul 5. Consens; Tratat.

[4] „Statement of the B9 and Nordic Allies Summit in Bucharest”, 13 mai 2026, publicată de Președinția Poloniei. Documentul include o notă privind abținerea constructivă a Ungariei. Declarație.

[5] MApN, comunicatul nr. 202 din 1 octombrie 2026 privind scrisoarea de intenție România–Polonia prin SAFE, semnată la 30 septembrie. Comunicat.

[6] NATO, „Strengthening NATO’s eastern flank”, actualizat la 29 septembrie 2026; componența grupurilor de luptă are ca reper iunie 2026. Document.

[7] MApN, „Trojan Footprint 2026 Media Day”, 19 mai 2026; Școala „Burebista”, prezentarea cazărmii Vlădeni. Exercițiu; Școală.

[8] NATO ACT, „Fifteen Years of Impact: Human Intelligence Centre of Excellence in Support of NATO”, 3 septembrie 2025. Prezentare.

[9] Consiliul UE, „Military Mobility: Council agrees its negotiating position”, 17 iunie 2026. Comunicatul privește mandatul de negociere, nu adoptarea regulamentului. Comunicat.

[10] MApN, comunicatul nr. 138 din 8 iulie 2026 privind extinderea misiunilor grupului România–Bulgaria–Turcia pentru combaterea minelor din Marea Neagră. Comunicat.