România are de cinci luni un Guvern interimar. Cinci luni. Pentru cetățean, cinci luni înseamnă facturi plătite, rate, taxe și impozite achitate la termen, prețuri mai mari, grija zilei de mâine. Înseamnă să mergi la serviciu, să-ți ții firma în viață, să plătești salariile angajaților, să respecți contractele și regulile statului.
Statul nu acceptă de la cetățean explicația: „Nu m-am înțeles cu ceilalți, mai am nevoie de câteva luni”. Atunci de ce ar trebui cetățeanul să accepte această explicație de la politicieni?
-
Cinci luni în care responsabilitatea s-a plimbat de la un partid la altul
Guvernul Ilie Bolojan a fost demis prin moțiune de cenzură la 5 mai 2026. De atunci, România nu a mai avut un Guvern cu puteri depline. Eugen Tomac a fost desemnat candidat la funcția de premier, dar și-a depus mandatul după ce nu a reușit să formeze o majoritate. Guvernul propus de Adrian Veștea a fost respins de Parlament, iar la 30 septembrie nici Guvernul propus de Siegfried Mureșan nu a obținut voturile necesare. Pe 5 octombrie, președintele Nicușor Dan a convocat din nou partidele la Cotroceni, aceasta fiind a patra rundă de consultări pentru desemnarea premierului.
Dincolo de explicațiile fiecărui partid și de calculele politice, există însă o întrebare mult mai simplă: Cine răspunde pentru aceste cinci luni?
Nu cine explică mai bine de ce celălalt este vinovat. Nu cine câștigă următorul schimb de replici la televizor. Nu cine reușește să transfere responsabilitatea către adversar. Cine răspunde?
- Politica nu poate fi singurul loc în care timpul pierdut nu costă
În economie, timpul costă. O companie care nu ia decizii timp de cinci luni pierde clienți, investiții și bani. Un manager care nu reușește luni întregi să formeze o echipă și să ia deciziile pentru care a fost numit este, la un moment dat, întrebat de acționari de ce. Un antreprenor nu poate spune ANAF-ului că nu și-a plătit taxele pentru că nu a reușit să ajungă la un consens în propria companie. Un cetățean nu poate amâna cinci luni rata la bancă pentru că trece printr-o perioadă complicată de negocieri. Dar în politică pare că timpul poate trece fără factură.
Numai că factura există. Doar că este plătită de altcineva. Cetățeanului i se cere responsabilitate. Politicianului ce i se cere? În ultimii ani, românilor li s-a vorbit constant despre responsabilitate. Responsabilitate fiscală. Responsabilitate bugetară. Necesitatea reducerii deficitului. Necesitatea reformelor. Necesitatea unor sacrificii. Necesitatea de a accepta decizii dificile pentru ca statul să își echilibreze finanțele. Toate acestea pot avea justificări economice. Dar responsabilitatea nu poate funcționa într-un singur sens.
Nu poți cere permanent responsabilitate contribuabilului și, în același timp, să accepți ca responsabilitatea politică să devină opțională. Dacă îi ceri cetățeanului să suporte costul ajustării economice, trebuie să-i oferi măcar un stat capabil să ia decizii. Dacă îi ceri unei companii să investească, trebuie să-i oferi un minimum de predictibilitate. Dacă îi spui investitorului că România este o țară stabilă, trebuie să existe instituții politice capabile să producă această stabilitate.
-
Puterea înseamnă și responsabilitate față de cetățean
Politicianul nu primește prin vot doar putere. Primește și responsabilitate. Responsabilitatea de a reprezenta. De a lua decizii. De a negocia. De a găsi soluții chiar și atunci când soluția ideală pentru propriul partid nu există.
Constituția stabilește mecanismul formării Guvernului: președintele desemnează un candidat pentru funcția de prim-ministru după consultarea partidelor, iar candidatul trebuie să obțină votul de încredere al Parlamentului. Dar Constituția nu poate obliga partidele să ajungă la compromis. Nu poate produce o majoritate în locul lor. Nu poate transforma interesele divergente într-o soluție politică. De aceea, responsabilitatea pentru actualul blocaj nu poate fi redusă doar la întrebarea „pe cine desemnează președintele?”. Partidele parlamentare au și ele o responsabilitate fundamentală: să participe la găsirea unei formule prin care România să poată fi guvernată.
Puterea politică nu înseamnă numai dreptul de a spune „nu”. Nu înseamnă numai dreptul de a bloca o soluție care nu îți convine. Înseamnă și responsabilitatea de a construi una care poate funcționa.
-
Dacă ar fi fost an electoral?
Și mai există o întrebare incomodă. Dacă România s-ar fi aflat acum în plină campanie electorală, această criză s-ar fi prelungit tot cinci luni? Nu putem ști cu certitudine cum s-ar fi comportat partidele într-un asemenea scenariu. Dar întrebarea merită pusă. Pentru că, atunci când se apropie alegerile, cetățeanul devine centrul discursului politic.
Este căutat, ascultat, întrebat ce îl nemulțumește. Politicienii merg în piețe, în fabrici, în sate, în companii. Vorbesc despre facturi, salarii, pensii, taxe, prețuri și despre problemele de zi cu zi ale oamenilor. Apar soluțiile. Apar promisiunile. Apare disponibilitatea pentru dialog. Și, mai ales, apare urgența. De ce această urgență ar trebui să existe numai când se apropie votul? Responsabilitatea politicianului față de cetățean nu poate exista numai atunci când are nevoie de votul lui.
Un mandat nu este perioada dintre două campanii electorale în care alegătorul poate fi uitat. Dimpotrivă. Tocmai între alegeri se vede dacă promisiunea reprezentării are sau nu conținut. Cetățeanul nu ar trebui să devină important pentru politician o dată la patru ani.
-
Cinci luni nu mai reprezintă o criză de moment
O săptămână fără o soluție poate fi explicată prin negocieri. O lună poate fi o criză politică. Dar după cinci luni trebuie să discutăm și despre responsabilitatea celor care nu au reușit să găsească o soluție. Mai ales într-un moment în care România nu își permite luxul paraliziei politice.
Există probleme bugetare. Există investiții care trebuie negociate și implementate. Există bani europeni, reforme asumate, proiecte energetice și de infrastructură, companii care au nevoie de predictibilitate și un context geopolitic în care deciziile importante nu pot fi amânate la nesfârșit.
Inclusiv liderii politici admit existența blocajului. Premierul interimar Ilie Bolojan declara, după consultările de la Cotroceni din 5 octombrie, că PNL va analiza posibilitățile de a evita „prelungirea blocajului politic care nu este benefic pentru țara noastră”. Problema este că România se află deja de cinci luni în acest blocaj.
Cine plătește pentru timpul pierdut? Poate că aceasta este întrebarea pe care ar trebui să o punem mai des. Când o companie greșește, pierde bani. Când un cetățean nu își respectă obligațiile, plătește penalități. Când un contribuabil întârzie o plată, statul îi calculează dobânzi.
Dar când clasa politică pierde luni întregi fără să poată produce un Guvern cu puteri depline, unde este costul?
Desigur, democrația presupune negocieri. Presupune diferențe de opinie, compromisuri dificile și, uneori, blocaje. Și nu orice compromis este bun doar pentru că produce rapid un guvern.
Dar cinci luni sunt suficient de multe pentru ca întrebarea responsabilității să nu mai poată fi evitată. Mai ales atunci când cetățeanului i se cere, în același timp, să fie responsabil, să suporte ajustări, să accepte reforme, să își plătească taxele și să înțeleagă că România traversează o perioadă dificilă.
Poate că și politicienilor trebuie să li se ceară același lucru: să înțeleagă că România traversează o perioadă dificilă și să se comporte în consecință. Puterea nu este doar un privilegiu câștigat prin vot. Este o responsabilitate exercitată în fiecare zi a mandatului.
Iar cetățeanul nu există doar în ziua alegerilor. Cetățeanului român i se cere să fie responsabil în fiecare zi. Este legitim ca, la rândul său, să întrebe statul și politicienii care îl conduc: voi pentru ce răspundeți?
| Știri BVB