Raportul Heritage Foundation despre relațiile româno-americane (link aici: https://www.heritage.org/global-politics/report/us-romanian-relations-pivotal-partnership-unstable-region) este important și, din perspectiva României, chiar măgulitor. El identifică în mod corect România drept un partener important al Statelor Unite în Europa de Est și subliniază relevanța strategică a Mării Negre, a Portului Constanța, a energiei, infrastructurii și Inițiativei celor Trei Mări.
Rezerva mea nu privește atât concluziile raportului, cât premisele geopolitice pe care sunt construite aceste concluzii.
În realitate, raportul este construit pe trei incertitudini majore.
- Prima și cea mai importantă incertitudine privește însăși Marea Neagră
Raportul pare să descrie un mediu strategic deja stabilizat. Or, realitatea este exact inversă: ne aflăm într-un moment în care parametrii fundamentali ai ordinii regionale sunt încă în curs de negociere. Pur și simplu, nu știm încă ce statut geopolitic va avea Marea Neagră după încheierea războiului din Ucraina.
Iar aceasta nu este o întrebare secundară. Este întrebarea din care derivă aproape toate celelalte. Va rămâne Marea Neagră o frontieră puternic militarizată între Rusia și spațiul euro-atlantic? Va rămâne Ucraina principala linie de confruntare dintre Rusia și Occident? Vom avea un conflict înghețat? Sau o eventuală înțelegere geopolitică va genera o altă arhitectură regională de securitate?
În funcție de răspuns, rolul strategic al României se poate modifica semnificativ. Dacă actuala confruntare cu Rusia continuă încă zece sau douăzeci de ani, rolul României ca ancoră a NATO la Marea Neagră devine și mai important. Constanța, mobilitatea militară, Rail-2-Sea, Via Carpatia și infrastructura energetică dobândesc o dimensiune evidentă de securitate.
Dar dacă războiul din Ucraina conduce la o înțelegere politică mai amplă între Washington și Moscova, mediul geopolitic poate arăta foarte diferit. Marea Neagră ar putea trece treptat de la statutul predominant de frontieră militară la cel de spațiu de comerț, energie, conectivitate și coexistență negociată.
De aici decurge imediat a doua mare incertitudine.
- Ce vor, de fapt, Statele Unite pe termen lung de la relația cu Rusia?
Raportul pare să presupună că strategia americană va continua să se bazeze pe descurajarea și izolarea Rusiei, pe întărirea flancului estic al NATO și pe consolidarea Ucrainei în interiorul spațiului strategic occidental.
Dar mai putem considera acest lucru o certitudine?
Administrația Trump a arătat o disponibilitate mult mai mare de a negocia cu Rusia și de a pune sub semnul întrebării o serie de premise care deveniseră aproape axiomatice în perioada administrației Biden.
Prin urmare, trebuie să luăm în calcul mai multe scenarii.
- Washingtonul poate continua confruntarea strategică cu Moscova.
- Poate urmări o înțelegere limitată asupra Ucrainei.
- Poate încerca o reașezare mai amplă a relației cu Rusia.
- Sau poate încerca stabilizarea teatrului european tocmai pentru a-și putea concentra resursele și atenția strategică asupra competitorului pe care îl consideră fundamental la nivel global: China.
Aceste scenarii sunt radical diferite. Și fiecare dintre ele produce o altă Mare Neagră. De aceea, nu putem discuta despre viitorul rol strategic al României fără să discutăm simultan despre viitorul relației americano-ruse. Cele două chestiuni sunt inseparabile.
Aici apare, în opinia mea, principala problemă conceptuală a raportului Heritage. Deși este publicat în 2026, o bună parte din arhitectura sa strategică pare să aparțină încă unei paradigme geopolitice de tip Biden.
Această paradigmă avea o logică coerentă: Rusia era principala amenințare militară pentru Europa; Ucraina reprezenta frontiera geopolitică decisivă; flancul estic al NATO trebuia consolidat permanent; comunitatea euro-atlantică trebuia menținută cât mai unită politic și strategic; iar Inițiativa celor Trei Mări, diversificarea energetică și infrastructura regională deveneau instrumente ale consolidării părții estice a spațiului euro-atlantic în raport cu Rusia.
Problema nu este că această strategie ar fi fost incoerentă. Întrebarea este dacă aceasta mai este strategia Statelor Unite. Conform National Security Strategy (link aici: https://www.whitehouse.gov/wp-content/uploads/2025/12/2025-National-Security-Strategy.pdf), NU!
Ordinea mondială se schimbă. Nu devine neapărat multipolară, dar devine o ordine în care acțiunile celui mai important actor de securitate – SUA! – se orientează după interesale sale naționale stricte. Acolo unde interesele sale imediate o cer, se angajează; unde nu, se abține sau chiar se retrage.
America privește relațiile internaționale diferit de ceea ce am fost obișnuiți decenii la rând: interesul național predomină, viziunea este mai tranzacțională, mai puțin dependentă de instituții multilaterale, cu un accent mai mare pe împărțirea costurilor, investiții, energie, comerț și negocierea directă între marile puteri. În același timp, China ocupă un loc mult mai important în definirea competiției strategice americane.
De aici rezultă un paradox al raportului Heritage: folosește pe alocuri vocabularul epocii Trump, dar păstrează harta geopolitică a epocii Biden.
Iar pentru România această diferență este esențială. România trebuie, fără îndoială, să rămână un partener strategic solid al Statelor Unite. Dar Bucureștiul nu își poate construi întreaga politică externă pe premisa că strategia americană față de Rusia, Ucraina și Marea Neagră va rămâne neschimbată în următorii zece sau douăzeci de ani. Din acest motiv aș fi prudent și cu definirea aproape exclusivă a României drept „ancora Americii la Marea Neagră”. Este o formulă atrăgătoare. Dar o ancoră există în raport cu o anumită configurație strategică.
Ancora cui? Pentru ce? Împotriva cui? Și în ce fel de Mare Neagră?
România trebuie să iasă din epoca Biden. Heritage Foundation NU a ieșit!
Aceste întrebări nu au încă răspunsuri definitive. România trebuie, prin urmare, să gândească dincolo de geografia militară imediată a războiului din Ucraina. Constanța este importantă dacă există confruntare cu Rusia. Dar Constanța este importantă și dacă există pace (pace pe care o vor negocia alții, nu România!). Rail-2-Sea este important pentru mobilitatea militară NATO. Dar este important și pentru comerțul european și nu numai.
Inițiativa celor Trei Mări este importantă pentru consolidarea flancului estic. Dar poate deveni, în egală măsură, infrastructura economică Nord-Sud a Europei Centrale și de Est.
Resursele energetice ale României sunt importante pentru reducerea dependenței de Rusia. Dar vor fi importante și într-o eventuală arhitectură energetică europeană postbelică.
Aceasta ar trebui să fie logica strategică a României: să investească în atuuri a căror valoare supraviețuiește diferitelor scenarii geopolitice.
- Diplomația 360 de grade
Mai există însă o dimensiune pe care raportul nu o dezvoltă suficient. Marea Neagră nu este doar spațiul geopolitic dintre Rusia și NATO. Acolo este Turcia. Dincolo de ea se află Caucazul. Mai departe se află regiunea caspică și Asia Centrală. Middle Corridor devine tot mai important în condițiile în care Europa caută conexiuni către Asia care să nu depindă exclusiv de Rusia.
Iar China face inevitabil parte din această ecuație eurasiatică mai largă. România nu ar trebui, prin urmare, să privească Marea Neagră exclusiv ca pe frontiera militară sud-estică a NATO.
Trebuie să o privească și ca pe poarta europeană către Caucaz, Caspica și Asia Centrală. Acesta este un rol geopolitic mult mai amplu și, foarte important, un rol care rămâne relevant indiferent dacă Washingtonul și Moscova se confruntă, negociază sau ajung la o formă de acomodare.
Aceeași observație este valabilă pentru Inițiativa celor Trei Mări. Dacă definim Three Seas exclusiv ca pe un instrument de contracarare a Rusiei, atunci viitorul său devine dependent de viitorul confruntării americano-ruse. Dacă, în schimb, îl definim ca pe o arhitectură permanentă de infrastructură, energie și conectivitate care leagă Europa Centrală și de Est pe axa Nord-Sud, valoarea sa strategică supraviețuiește oricărei administrații americane și oricărei formule viitoare a relației cu Moscova.
De aceea România – și Polonia – trebuie să insiste asupra Rail-2-Sea, Constanța, Gdańsk, căutare de oportunități noi de afaceri (Orientul Mijlociu sau Asia de sud-est), interconectărilor energetice și infrastructurii digitale. Nu pentru că știm exact cum va arăta ordinea geopolitică în 2030, ci tocmai pentru că nu știm.
O strategie bună nu înseamnă să ghicești perfect un singur viitor. Înseamnă să construiești capacități care rămân valoroase în mai multe viitoruri posibile.
Un raport despre trecut, nu despre prezent sau viitor
Aceasta este, în ultimă instanță, principala mea rezervă față de raportul Heritage. Raportul conține numeroase recomandări pertinente, dar este prea sigur în legătură cu o lume care este profund nesigură. El presupune o continuitate relativ liniară între ordinea geopolitică a administrației Biden și mediul strategic care se conturează sub administrația Trump. Această continuitate nu există. Iar România nu își poate permite să parieze întreaga sa poziționare strategică pe un singur scenariu.
Întrebarea fundamentală pentru România nu este doar cum poate deveni mai importantă pentru Statele Unite la Marea Neagră. Întrebarea este ce fel de Mare Neagră va exista după războiul din Ucraina, ce tip de relație vor construi în cele din urmă Statele Unite cu Rusia și ce priorități strategice americane vor rezulta din această reașezare.
Până când aceste întrebări vor primi răspuns, România trebuie să consolideze parteneriatul cu Statele Unite, dar simultan să investească în infrastructură, energie, conectivitate și influență regională care își păstrează valoarea în orice scenariu geopolitic plauzibil. Diplomația 360 de grade este un imperativ – Balcanii, Turica, Orientul Mijlociu, Asia de sud-est – la fel și funcția de Ministru de Externe și Comerț Exterior.
Raportul Heritage ne spune foarte bine cât de importantă poate fi România dacă actuala confruntare continuă. Strategia României trebuie să meargă însă cu un pas mai departe și să răspundă la o întrebare mai dificilă: cum rămâne România importantă dacă însăși confruntarea se schimbă?
| Știri BVB