Așteptat cu deosebit interes de mediul politic și economic al UE deopotrivă, raportul fostului șef al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, adresează problematica spinoasă a competitivității economiei europene. În complexitatea acestei tematici, raportul se referă în repetate rânduri la aspectele cu impact economic major din cadrul tranziției energetice. Am să mă refer în cele ce urmează la acestea, încercând să descifrez un mesaj ce ar trebui recepționat atât de autoritățile române cu competențe în acest sector, cât și de întregul mediu economic privat, ce urmează să fie afectat de schimbările prefigurate în raport.
Competitivitatea economică a UE a devenit, în ultima vreme, subiectul unor critici constante la adresa politicilor Comisiei Europene (CE), pe măsură ce aceasta scade în raport cu principalii săi concurenți globali, precum SUA și China. Scăderea este însoțită de o creștere semnificativă a dependenței de importuri din exterior, în special din China. Războiul taxelor asupra autovehiculelor electrice ilustrează clar această problemă, fie că este vorba de materii prime, fie de produse finite. Pentru a combate această tendință, industriașii europeni s-au reunit în februarie la Antwerp semnând o declarație comună prin care solicită Comisiei Europene un pact industrial asemănător cu Pactul Verde (Green Deal), cu ținta precisă de a readuce competitivitatea ca tematică centrală a politicii noii comisii.
Politica UE centrată pe lupta împotriva schimbărilor climatice și reducerea emisiilor este astăzi considerată principalul factor care a condus la creșterea prețurilor la energie și, astfel, la reducerea competitivității producției industriale și a creșterii dependenței, în principal de China.
Acum, dacă mi-ar fi permisă o comparație cu așa-numita „problemă dificilă a conștiinței”, aș îndrăzni să spun că aceasta este problema dificilă a economiei, în prezent; Pe de o parte, este evident că lupta împotriva schimbărilor climatice, care sunt considerate principalul risc la adresa speciei de către cei mai renumiți oameni de știință, trebuie să continue. Pe de altă parte, se pun două mari întrebări: care este relevanța scăderii emisiilor de către UE în economia globală și cum ar putea Uniunea Europeană susține atât obiectivele acestei lupte, cât și competitivitatea economiei aflate în concurență cu țări care adoptă politici în avantajul evident al propriilor economii?
Fără să aibă pretenția că oferă vreo soluție magică, raportul Draghi identifică o multitudine de alternative, politici și pași ce trebuie avuți în vedere de urgență de noua Comisie. Mai exact, au fost identificate cinci obstacole principale în calea creșterii economice, care vin din sfera energiei, și anume:
- Regulile de piață care împiedică industria să beneficieze de avantajele tranziției energetice și a energiei regenerabile;
- Volatilitatea ridicată a prețurilor la energie, în special în piețele spot;
- Timpul îndelungat necesar pentru obținerea autorizațiilor în dezvoltarea proiectelor energetice și diferențele de taxare între statele membre;
- Lipsa unei strategii industriale comune la nivelul UE;
- Expunerea ridicată la importuri energetice ale UE.
În ceea ce privește obiectivele identificate, raportul propune un plan comun la nivelul întregii UE privind creșterea competitivității și decarbonizarea, în paralel cu creșterea securității și reducerea dependențelor energetice.
Printre soluțiile indicate se numără identificarea și încheierea de parteneriate strategice pentru importurile energetice (de exemplu cu SUA) și introducerea unor mecanisme financiare comune, precum uniformizarea taxării și mobilizarea capitalului privat. De asemenea, se sugerează susținerea contractelor pe termen lung între producători și consumatori (PPA’s), reglementări noi la nivelul trading-ului de energie și revizitarea mecanismelor de formare a prețului. La nivelul infrastructurii, raportul propune creșterea nivelului de interconectare a sistemelor de energie, reducerea timpului necesar pentru autorizarea proiectelor, investițiile în stocare, dar și introducerea mecanismelor de flexibilitate a cererii. În plus, se propune dezvoltarea tehnologiilor de captare, utilizare și stocare a carbonului, dezvoltarea soluțiilor de hidrogen verde și, bineînțeles, tehnologiile nucleare de ultimă generație, pentru a susține în continuare tranziția energetică.
Armonizarea măsurilor de suport a consumatorilor de energie la nivelul UE, întărirea Uniunii Energetice a UE, nominalizarea unui organism de coordonare la nivelul UE pentru observarea și coordonarea regulilor de piață și îmbunătățirea previziunilor și a accesului la date în industria energetică constituie nivelul referitor la guvernanță și piața de energie.
Pe scurt, acestea ar fi în formă extrem de condensată principalele direcții identificate de Mario Draghi în raportul său, în directă legătură cu problematica industriei energetice a UE.
Fără să pretind că susțin în proporție de 100% direcțiile enunțate în raport, pot spune că agreez atât cu marea majoritate a problemelor identificate, cât și cu soluțiile propuse. Mai relevant decât opinia mea personală este însă modul în care România și instituțiile responsabile din sectorul energetic percep acest raport și, cel mai probabil, măsurile ce vor fi adoptate de Comisia Europeană.
Spun asta deoarece la nivel macro, principalele politici adoptate de țara noastră, și anume PNIESC (Planul Național Integrat Energie-Schimbări Climatice) și strategia energetică, par aliniate mai degrabă țintelor ambițioase propuse de Green Deal și cred că vor trebui revizitate în sensul adaptării în momentul ajustării politicilor în contextul noii Comisii Europene. PNIESC în particular conține, în mod fericit, aspecte ce se aliniază direcțiilor prefigurate și felicit echipa Ministerului Energiei pentru acest lucru. Ceea ce este însă încă de dezvoltat este legislația secundară și reglementările specifice care par ancorate în trecut.
În general, țara noastră și mediul ei politico-economic nu au arătat prea multă opoziție la enunțarea de obiective ambițioase, ci mai degrabă o lentoare și o incapacitate de a le transpune în practică.
Ceea ce ar trebui reținut de autorități și de jucătorii din industrie este că raportul Draghi și, cu siguranță, politica noii Comisii Europene nu vorbesc despre o încetinire a tranziției, ci mai degrabă de o armonizare a măsurilor și politicilor pentru a oferi cât mai curând și concret avantajele ei celor ce o suportă. Asta-mi sună mie personal ca o accelerare, augmentată de responsabilitatea crescută la nivelul celor ce reglementează sau administrează afaceri în energie.
Ar trebui să fie bine înțeles faptul că UE este prea departe pe drumul tranziției pentru a se opri și că acest drum este spre a obține o energie mai curată și mai ieftină, nu una curată, dar scumpă. Transpunerea avantajelor producției verzi și descentralizate de energie presupune investiții în creșterea generării de energie curată, în creșterea flexibilității consumului, a nivelului de capacitate de interconectare și a revizuirii modelelor de piață.
Având în vedere faptul că noi suntem încă guvernați de o lipsă de planificare și o birocrație enormă în obținerea autorizărilor, avem un nivel „timid,” de interconectare și de dezvoltare a infrastructurii mari naționale și suntem unii din ultimii din UE la adoptarea sistemelor inteligente în infrastructura de transport și distribuție (smart grids), riscul este să fim ori zdruncinați și treziți de palme, ori lăsați în urmă.
Continui să spun că dispunem de resurse remarcabile în această tranziție și este o oportunitate enormă pentru România să beneficieze masiv de pe urma ei, în beneficiul economiei locale și al cetățenilor. Este esential să ne îmbunătățim procesele de planificare și implementare rapidă a acestor soluții propuse. Altfel, riscul este acela de a rata un moment esențial pentru viitorul energetic și economic al Europei.
| Știri BVB