Autor: Lucian Isar  

România va reintra în recesiune la sfârșitul anului 2019 – începutul anului 2020, exact ca în perioada 2008-2009. Recesiunea va fi iar provocată de politica monetară și de credit abrazivă a BNR aplicată României, simultan cu  relaxarea de către FED și ECB pentru a ajuta propriile economii.

În SUA, modelul de estimare a probabilității unei recesiuni în următoarele 12 luni, utilizat de FED NY, afișează o probabilitate de 30%. Același nivel a fost atins în iulie 2007 (când au căzut primele fonduri ale Bear Sterns). Ca trivia recesiunea a fost declarată oficial în SUA după 5 luni. 

Ieri, Guvernatorul FED a început seria de anunțuri care relaxează politica monetară americană. 

Alaltăieri, Guvernatorul ECB a anunțat că va face tot posibilul pentru a evita o recesiune în Zona Euro, relaxând suplimentar politica monetară și de credit din Zona Euro. 

În România, creditarea a fost blocată începând cu ianuarie 2019, iar creșterea dobânzilor a fost accelerată în ultimele săptămâni. 

În condiții de relaxare și iminentă recesiune în SUA și Germania și întărire a politicii monetare și de credit locală, pentru a evita recesiunea, România ar trebui să urmeze în următorii 3 -5 ani regula lui 44 care presupune o țintă pentru rata inflației în jur de 4% și deficite în jur de 4%. (Fără răutate, oricum BNR a nimerit ținta de inflație doar în anul 2012, începând cu anul 2005, de când a fost adoptat regimul în România).

Mai explicit, inflația ar trebui să țintească un interval centrat pe 4% (+/-1%), deficitul bugetar să se situeze în jur de 4% (+/-1%), iar deficitul de cont curent să se plaseze în jur de 4% (+/-1%).

România  este o țară cu economie în curs de dezvoltare ale cărei politici economice ar trebui, ținând cont de realitățile interne și externe, să aibă ca deziderat creșterea avuției și bunăstarea populației, în condițiile asigurării viabilității instituțiilor. Procesul de convergență reală nu poate fi realizat decât în măsura în care restricțiile nominale permit o astfel de evoluție.

Țintele impuse în ultima perioada și acceptate de autorități au fost generate în alte condiții istorice și pentru alt gen de economii. Spre exemplificare, deficite sub 3%  sunt greu de atins în diferite momente ale ciclului economic inclusiv de economiile avansate. Deficite plasate în jurul lui 4% nu doar că sunt sustenabile în condiții de creștere economică, dar și permit refacerea potențialului economiei prin investiții în economia reală. Investitorii, cînd analizează capacitatea de rambursare a datoriei unei țări, nu se ancorează în inexistenţa momentană a deficitelor, ci ruminează asupra capacității de creștere economică a respectivei economiei. Investițiile cu rentabilitate mai mare decît costul finanțării și expansiunea economiei sunt soluția din ieșirea din capcana austerității.

O inflație redusă nu este un deziderat per se dacă se realizează nenatural prin agravarea recesiunii și prelungirea perioadelor de stagnare. Un astfel de procedeu de calmare doar momentană a inflației, pentru poza de sfîrșit de clasă, nu face decît să acumuleze tensiuni care distorsionează procesele economice la un moment ulterior. O inflație redusă aflată în jurul a 4% promovată de anumiți economiști și anumite economii permite reancorarea anticipărilor și absorbția inflației structurale fără a forța autoritățile monetare să sugrume economia prin condiții monetare restrictive și reglementări care să reducă creditarea și viteza banilor. Momentan anticipările inflaționiste sunt dezancorate în România după declarații neinspirate, iar ancorarea la nivelul actual al inflației în jur de 4% este rațională.

Politicile economice în România ar trebui să se concentreze și asupra pilonului economiei reale și nu doar asupra unor indicatori macro nominali. 

O inflație în jurul a 2% și un deficit mult sub 3% se pot obține relativ ușor după 3 ani de recesiune or stagnare foarte posibil a fi experimentați începând cu 2020. Mai corect spus, o încercare ruptă de realitate de a obține un deficit mult sub 3% și o inflație în jur de 2% nu va face decît să genereze 3 ani de recesiune, similar perioadei 2009-2011.

Statul prin diferitele măsuri ar trebui să acționeze doar la nivelul mezzoeconomic. La nivel micro energiile creative au capacitatea de a produce fenomene emergente greu de modelat în ciuda progreselor din domeniul sistemelor adaptative complexe. Ambițiile demiurgice ar trebui să se rețină de la a afecta acest nivel, deoarece imixtiunile la acest nivel denaturează profund capabilitățile regenerative ale economiei fie prin demotivare fie prin complacere.

La nivel macro, acolo unde acționează arhitecții de alegere, cei doi piloni nominali trebuie să fie bine ancorați în realități la 4% pentru a permite spațiu de dezvoltare.

La nivel mezzoeconomic statul are multe de făcut.

O acțiune ușor de realizat la nivel mezzoeconomic cu efect de multiplicare semnificativ, inclusiv după captura statului,este construcția de poli de creștere.  O astfel de construcție implică participarea statului și a sectorului privat autohton și străin. Implicarea statului reușește să rezolve două probleme și anume : pauperizarea sectorului autohton, credibilitatea unor investiții realizate de antreprenorii autohtoni din perspectiva investitorilor străini. Investițiile în infrastructura în România datorită fenomenului de captură a statului (comisioane) nu au un multiplicator supraunitar de maniera în care sunt efectuate în prezent.

Forțarea realizată de autoritățile române a fost menită să permită aderarea în zona euro în 2015, la un an după pensionarea Guvernatorului Isărescu. O sumedenie de economiști valoroși au verbalizat motivele pentru care nu ar fi trebuit să ne propunem 2015 ca  dată de aderare și să forțăm ajustări nominale.  În timp ce economiștii se chinuiau să producă argumente de substanță, autoritățile au venit la momentul respectiv cu unele amuzante . Printre acestea ultimele prezentate sunt beneficiul de a avea un nou comitet interministerial, rezolvarea din timp a aspectelor operaționale de genul transportului cu camioanele a bancnotelor și monedelor euro și nu în ultimul rînd dificultatea alegerii unei alte date oportune în condițiile actuale de incertitudine globală.

Alegerea datei de aderare la zona euro ar trebui să fie realizată după ce economia face progrese din punct de vedere al convergenței reale sau imediat după o decizie politică, deoarece Zona Euro nu este o zona monetară optimă. 

Regula lui 44 permite o astfel de perioada de ajustare dacă nu există încă un consens politic. 

Regula lui 44 aplicată pe parcursul următorilor ani nu este doar sustenabilă din punctul de vedere al investitorilor, ci și permite refacerea economiei reale.