Un an este uneori prea puțin pentru istorie. Dar poate fi suficient pentru ca adevărul să înceapă să se vadă în oglindă.
La 15 august 2025, Donald Trump și Vladimir Putin pășeau pe covorul roșu de la Joint Base Elmendorf–Richardson, Anchorage, Alaska. Deasupra lor treceau avioane militare americane. În jurul lor, camerele de televiziune ale lumii fixau imaginea unei întâlniri prezentate drept una capabilă să deschidă drumul spre încheierea războiului din Ucraina. După aproape trei ore de discuții, summitul se termina însă fără armistițiu și fără acord de pace (Reuters, 15–16 august 2025).
A trecut un an.
Punem fotografia de atunci în fața oglinzilor timpului. Nu ca s-o admirăm, ci ca s-o întrebăm ce a rămas din ea. În prima se văd președinții: ce au promis, ce au declarat, când s-au sunat, când s-au amenințat și când au zâmbit. Într-a doua se văd negociatorii: oamenii fără covor roșu, cei care au bătătorit cărarea înaintea liderilor, au scris și au șters formule, au oferit, au retras, au dus mesaje de la o capitală la alta.
Într-a treia se văd piețele: petrolul, aurul, obligațiunile, bursele și acțiunile companiilor de armament. Piețele nu dau comunicate diplomatice. Ele pun bani pe probabilități. În cea de-a patra se vede frontul. Acolo nu există protocol. Acolo, adevărul se măsoară în kilometri, drone, rachete, morți și răniți.
Patru oglinzi. Același an. Aceeași întrebare: care dintre ele a spus adevărul despre pace?
* Înaintea covorului roșu, cărarea
Alaska nu s-a născut la 15 august.
La 12 februarie 2025, Trump și Putin au vorbit la telefon și au convenit deschiderea negocierilor privind războiul din Ucraina. Șase zile mai târziu, la 18 februarie, delegațiile americană și rusă s-au întâlnit la Riyadh. Din delegația SUA făceau parte secretarul de stat Marco Rubio, consilierul pentru securitate națională Mike Waltz și Steve Witkoff; Rusia era reprezentată, între alții, de ministrul de externe Serghei Lavrov și consilierul prezidențial Iuri Ușakov. Discuțiile au durat aproximativ patru ore și jumătate, iar cele două părți au convenit inclusiv constituirea unor echipe care să continue negocierile (Reuters, 18 februarie 2025).
Ucraina nu se afla la acea masă.
Era primul contrast important al anului: se negocia despre războiul din Ucraina fără Ucraina în încăpere (Reuters, 18 februarie 2025).
În martie, presiunea Washingtonului s-a îndreptat și spre Kiev. Statele Unite au suspendat temporar ajutorul militar și schimbul de informații cu Ucraina, apoi le-au reluat după negocierile americano-ucrainene din Arabia Saudită, unde Kievul a acceptat în principiu propunerea unui armistițiu de 30 de zile (Reuters, 5 și 12 martie 2025).
Diplomația salahornică începuse. Numai că, în timp ce negociatorii vorbeau despre oprirea războiului, o altă lume își făcea propriile calcule. Fără aplauze. Fără covor roșu.
* Când diplomații spuneau „pace”, bursele cumpărau apărare
La 3 martie 2025, indicele european al industriei aerospațiale și de apărare a crescut cu aproximativ 6,5% într-o singură ședință. Rheinmetall a urcat cu 11,4%, BAE Systems cu 13,5%, Leonardo cu 11,6%, Thales cu 11,7%, iar Dassault Aviation cu 13,4% (Reuters, 3 martie 2025).
Negociatorii căutau armistițiul. Capitalul cumpăra reînarmarea.
Nu era neapărat o contradicție. Piețele înțelegeau ceva ce discursul politic avea să formuleze din ce în ce mai clar: chiar dacă războiul din Ucraina s-ar fi terminat, Europa nu mai considera că se poate întoarce la lumea de dinaintea lui.
În martie, Comisia Europeană a prezentat planul ReArm Europe/Readiness 2030, conceput pentru a permite mobilizarea a până la 800 de miliarde de euro pentru apărare (Consiliul Uniunii Europene, martie 2025).
La 27 mai, Consiliul UE a adoptat instrumentul SAFE – Security Action for Europe – cu până la 150 de miliarde de euro în împrumuturi pentru investiții și achiziții comune în apărare (Consiliul UE, 27 mai 2025).
Iar la 25 iunie, aliații NATO reuniți la Haga au convenit ca până în 2035 să ajungă la cheltuieli echivalente cu 5% din PIB pentru apărare și securitate: 3,5% pentru apărarea propriu-zisă și până la 1,5% pentru infrastructură, reziliență și domenii conexe (NATO, Declarația Summitului de la Haga, 25 iunie 2025).
Cu șapte săptămâni înainte de Alaska, Occidentul vorbea despre pace cu Rusia și, simultan, își pregătea cea mai amplă creștere a efortului de apărare din ultimele decenii. Două limbaje pentru aceeași neliniște.
Pacea era negociată. Nesiguranța era bugetată.
* Omul care bătea drumul spre Kremlin
În această perioadă, Steve Witkoff devenise principalul emisar personal al lui Trump în relația cu Putin. Până la 25 aprilie 2025, Witkoff se întâlnise deja de patru ori cu liderul rus. Întâlnirea din acea zi a durat aproximativ trei ore. Kremlinul vorbea despre apropierea pozițiilor, iar Trump afirma că majoritatea punctelor importante ale unei posibile înțelegeri ar fi fost deja convenite (Reuters, 25 aprilie 2025).
Imaginile acelei întâlniri conțineau însă un detaliu relevant: Witkoff apărea alături de interpret, în vreme ce Putin îi avea lângă el pe Iuri Ușakov și Kirill Dmitriev (Reuters, 25 aprilie 2025).
În mai, negocierea s-a mutat și la Istanbul. Cărarea spre pace își schimba din nou geografia.
La 16 mai 2025, Rusia și Ucraina au purtat primele negocieri directe după mai bine de trei ani. Au convenit un schimb de câte 1.000 de prizonieri, dar nu armistițiul urmărit de Washington (Reuters, 16 mai 2025).
La 19 mai, Trump și Putin au vorbit din nou la telefon. Trump a anunțat că Rusia și Ucraina vor începe imediat negocieri pentru încetarea focului. Kremlinul a temperat însă așteptările: procesul urma să dureze și nu exista un calendar precis (Reuters, 19 mai 2025).
Prima oglindă spunea: progres. A doua spunea: negociem. A treia cumpăra apărare. A patra continua să tragă.
* Ultimatumul care s-a transformat într-o invitație
La sfârșitul lui iulie, Trump își înăsprea public tonul față de Moscova. La 31 iulie, administrația americană comunica la ONU că președintele dorea un acord până la 8 august și amenința cu noi măsuri dacă Rusia nu făcea progrese (Reuters, 31 iulie 2025).
Apoi a venit 6 august. Witkoff s-a întâlnit din nou cu Putin la Moscova.
După discuție, Washingtonul a primit impresia că liderul rus ar putea fi pregătit pentru concesii teritoriale importante. Trump a vorbit despre „mare progres”, iar drumul spre întâlnirea prezidențială s-a deschis (Reuters, reconstrucție publicată la 28 august 2025).
Numai că, în zilele următoare, în oglinda negocierii a apărut o fisură: confuzia. La 7 august, Witkoff le-a transmis liderilor europeni o interpretare potrivit căreia Putin ar fi fost dispus la retrageri din anumite teritorii în schimbul altor concesii ucrainene. O zi mai târziu, explicația a fost corectată: oferta rusă fusese mai restrânsă decât se înțelesese inițial (Reuters, 28 august 2025).
Reuters a stabilit ulterior un fapt neobișnuit pentru o discuție de asemenea importanță: Witkoff participase la întâlnirea decisivă cu Putin fără un notetaker american al Departamentului de Stat, astfel încât Washingtonul nu dispunea de o consemnare diplomatică proprie, completă, a formulărilor exacte ale liderului rus (Reuters, 28 august 2025).
Europenii încercau să afle ce spusese exact Putin. Ultimatumul de 8 august trecea. Iar în locul sancțiunilor apărea summitul. Scena începea să fie montată înainte ca toate replicile să fi fost stabilite. Lumina era pregătită; textul, încă nu.
* Bursa miroase pacea înaintea camerelor
Piețele au reacționat. La 7 august, după confirmarea perspectivei unei întâlniri Trump–Putin, acțiunile europene din apărare au scăzut. Rheinmetall a pierdut peste 5%, Renk aproximativ 7,5%, Leonardo aproape 6%, iar alte mari companii de apărare au coborât și ele (Reuters, 7 august 2025).
Pentru câteva ore, banii au cumpărat probabilitatea păcii. Nu pacea însăși — doar șansa ei. Petrolul a devenit un alt seismograf. Nu măsura discursurile, ci tremurul din spatele lor.
Pe 14 august, când Trump a avertizat asupra unor „consecințe severe” dacă Rusia nu acceptă progresul către pace, prețurile petrolului au urcat aproximativ 2%, investitorii calculând riscul unor noi restricții asupra exporturilor rusești (Reuters, 14 august 2025).
În ziua summitului, petrolul a pierdut aproape un dolar pe baril, piața luând în calcul scenariul în care o apropiere americano-rusă ar putea reduce presiunea sancțiunilor asupra petrolului rusesc (Reuters, 15 august 2025).
În timp ce televiziunile măsurau covorul roșu, traderii măsurau pacea în dolari pe baril.
* Alaska. Trei ore sub luminile rampei
La 15 august 2025, Trump și Putin s-au întâlnit la Anchorage.
Ceremonialul a fost spectaculos. Covor roșu. Survol militar. Strângerea de mână. Cei doi lideri au mers împreună în limuzina prezidențială americană. Istoria avea decorul pregătit. Imaginea spunea apropiere. Rezultatul spunea altceva.
După aproape trei ore de discuții, nu exista armistițiu și nu exista acord de pace (Reuters, 15–16 august 2025).
Mai mult, după summit, Trump s-a îndepărtat de ideea unui armistițiu imediat ca etapă obligatorie și a susținut trecerea directă către negocierea unui acord general de pace, poziție mai apropiată de cea susținută de Putin (Reuters, 16 august 2025).
Putin nu pleca din Alaska cu ridicarea sancțiunilor sau cu un tratat. Dar pleca cu altceva.
După anii de izolare occidentală care urmaseră invaziei Ucrainei, președintele Rusiei fusese primit pe teritoriu american, pe covor roșu, ca interlocutor direct al președintelui Statelor Unite (Reuters, 16 august 2025).
Uneori, în diplomație, fotografia însăși este un rezultat. Uneori, este și avansul plătit unei istorii care încă nu s-a scris.
* Sub masa păcii, masa afacerilor
După Alaska a devenit public faptul că oficiali americani și ruși discutaseră, în paralel cu negocierile asupra Ucrainei, posibile acorduri economice și energetice.
Printre ideile analizate se aflau revenirea ExxonMobil la proiectul Sahalin-1, posibilitatea furnizării de echipamente americane pentru proiecte rusești de gaze naturale lichefiate și chiar achiziționarea de către SUA a unor spărgătoare de gheață rusești cu propulsie nucleară (Reuters, 26 august 2025).
Nu înseamnă că asemenea proiecte au devenit acorduri. Faptul important este altul: în aceeași încăpere diplomatică în care se vorbea despre pace se calcula și economia unei eventuale normalizări.
Diplomația avea două registre: unul pentru război și altul pentru ziua de după război. Pe aceeași masă încăpeau și pacea, și factura ei.
- Când diplomația a început să semene cu o tranzacție
Dincolo de cele patru oglinzi, anul scurs de la Alaska mai lasă la vedere o schimbare.
Diplomația clasică, instituțională, a fost împinsă în plan secund de diplomația personală și tranzacțională.
Steve Witkoff nu era secretarul de stat al Statelor Unite. Nu era nici adjunctul acestuia. Titlul său oficial era de emisar special al președintelui pentru Orientul Mijlociu. Și totuși, omul de afaceri devenit negociator prezidențial a ajuns unul dintre principalii interlocutori americani ai lui Vladimir Putin și unul dintre oamenii care au bătătorit drumul spre Alaska.
Nu este un amănunt. Într-un moment decisiv, Witkoff a discutat cu Putin fără un notetaker american al Departamentului de Stat. După întâlnire, Washingtonul nu dispunea de propria consemnare diplomatică completă a formulărilor liderului rus. Au urmat interpretări, explicații și corectări.
Pentru câteva ore decisive, memoria instituțională a diplomației americane rămăsese în afara încăperii.
Aici se vede nu numai forța, ci și vulnerabilitatea noii diplomații.
Diplomația tranzacțională are viteza omului de afaceri. Întreabă ce dai, ce primesc, unde este compromisul, cât valorează acordul și ce afaceri pot începe în dimineața de după semnarea lui. Poate deschide într-o singură zi uși pe care diplomația clasică le deschide în luni.
Dar viteza nu este totuna cu rezultatul.
În jurul negocierilor pentru pace au început să se contureze petrolul, gazul, investițiile, reconstrucția, sancțiunile ridicate sau menținute, contractele zilei de după război. În același timp, industria de apărare își mărea comenzile, iar piețele puneau în preț când speranța păcii, când certitudinea riscului.
Pacea devenise negociabilă. Războiul rămânea însă pe teren.
Poate că aici noua diplomație și-a arătat una dintre fețele mai puțin plăcute: negocierea pragmatică poate crea valoare economică, poate mări averi, poate deschide perspective de afaceri și poate redistribui interese înainte de a reuși să oprească o singură armă.
Nu înseamnă că negociatorii au dorit continuarea războiului. Faptele nu permit o asemenea concluzie.
Permit însă una mai incomodă: promovarea păcii poate deveni ea însăși o piață înainte ca pacea să devină realitate.
Și atunci apare întrebarea pe care diplomația tranzacțională nu o poate evita: când pacea începe să producă profit înainte de a produce pace, cine mai măsoară succesul negocierii în viețile salvate?
* Fotografia care n-a mai apucat să fie făcută
La 16 octombrie 2025, Trump și Putin au purtat o convorbire telefonică de peste două ore, după care a fost anunțată perspectiva unei noi întâlniri, de această dată la Budapesta (Reuters, 16 octombrie 2025).
Bursa militară a reacționat imediat.
Indicele european de apărare a scăzut aproximativ 3,4%; Rheinmetall, Hensoldt și Renk au pierdut în jur de 6%, Leonardo și Saab 4–5%, iar BAE Systems aproximativ 3,4% (Reuters, 17 octombrie 2025).
Din nou, telefonul dintre președinți produsese speranță. Din nou, bursa armamentului cobora. Dar summitul nu a mai avut loc.
Câteva zile mai târziu, Trump declara că întâlnirea nu mai era potrivită deoarece negocierile nu avansau suficient (Reuters, 21–22 octombrie 2025).
Iar la 22 octombrie, Statele Unite sancționau Rosneft și Lukoil, două dintre cele mai importante companii petroliere rusești (Reuters, 22 octombrie 2025).
Petrolul a urcat ulterior cu aproximativ 5% (Reuters, 23 octombrie 2025).
Telefon.
Speranță.
Bursă militară în jos.
Summit anulat.
Sancțiuni.
Petrol în sus.
Diplomația avea acum electrocardiogramă. Fiecare telefon ridica linia, fiecare eșec o prăbușea.
* Salahorii se întorc la masa negocierii
La 2 decembrie 2025, Witkoff și Jared Kushner s-au întâlnit la Kremlin cu Putin. Discuția a durat peste patru ore, iar problema teritorială continua să împiedice o înțelegere (Reuters, 2 decembrie 2025).
Fotografia din Alaska rămăsese în arhive, neatinsă de zgomotul dosarelor care continuau să se deschidă.
Dosarele negociatorilor rămâneau deschise. În ele, pacea încă nu avea ultima pagină.
În ianuarie 2026, Moscova vorbea despre o presupusă „formulă Anchorage”, legată de controlul teritorial și înghețarea frontului în anumite zone. Existența unei înțelegeri comune, formalizate, avea însă să fie contestată de Washington (Reuters, ianuarie 2026; Reuters, 14 august 2026).
Aici se naște una dintre cele mai grave întrebări factuale ale întregului an: cum poate deveni fundament al păcii o înțelegere asupra căreia, după un an, cele două părți nici măcar nu sunt de acord că a existat?
* Nobelul pentru Pace, la douăsprezece zile după desantul din Venezuela
În acest an există și o imagine care nu aparține direct negocierii ruso-ucrainene, dar intră inevitabil în aceeași galerie a oglinzilor: raportul dintre simbol, pace și putere în politica lui Trump.
La 10 octombrie 2025, Premiul Nobel pentru Pace a fost acordat Maríei Corina Machado pentru lupta pentru drepturile democratice ale venezuelenilor și pentru o tranziție pașnică spre democrație (Comitetul Nobel Norvegian, 10 octombrie 2025).
Machado a dedicat premiul poporului venezuelean și, în parte, lui Donald Trump, invocând sprijinul acestuia pentru cauza Venezuelei (Reuters, 10 octombrie 2025).
La 3 ianuarie 2026, forțe americane au desfășurat o operațiune militară în Venezuela, l-au capturat pe Nicolás Maduro împreună cu soția sa, Cilia Flores, și l-au transferat în Statele Unite (Reuters, 3 ianuarie 2026).
Douăsprezece zile mai târziu, la 15 ianuarie, Machado lua prânzul cu Trump la Casa Albă și îi oferea medalia fizică a Premiului Nobel pentru Pace (Reuters, 15–16 ianuarie 2026).
La aproximativ 330 de kilometri în linie dreaptă de Casa Albă, Maduro se afla în detenție federală la New York.
Nu este nevoie de adjectiv. Faptele sunt suficiente.
3 ianuarie: forța militară.
15 ianuarie: medalia păcii.
Două imagini ale aceleiași puteri despărțite de douăsprezece zile. Între ele, simbolul păcii și memoria forței.
* Se negociază ziua de după război. Deși războiul nu s-a terminat
În februarie 2026, diplomația salahornică era din nou la lucru.
La Abu Dhabi, Rusia și Ucraina au încheiat o nouă rundă de discuții cu un acord privind schimbul de prizonieri, dar fără rezolvarea problemei teritoriale (Reuters, 5 februarie 2026).
La 17–18 februarie, negocierile mediate de SUA au continuat la Geneva. Pe masă se aflau teritoriile, încetarea focului, mecanismele de monitorizare și centrala nucleară de la Zaporijjea. Washingtonul vorbea despre progrese; problemele politice decisive rămâneau însă nerezolvate (Reuters, 17–18 februarie 2026).
Și exact la 18 februarie, în timp ce diplomații negociau, indicele european de apărare creștea din nou cu 2,9%, iar BAE Systems anunța un portofoliu record de comenzi de 83,6 miliarde de lire sterline (Reuters, 18 februarie 2026).
Într-o oglindă: Geneva. În cealaltă: miliardele armamentului.
În aceeași lună, americanii și ucrainenii discutau deja inclusiv reconstrucția postbelică, iar Witkoff și Kushner continuau negocierile, în timp ce Kirill Dmitriev purta separat contacte cu partea americană (Reuters, 26 februarie 2026).
Se calcula prețul zilei de după război înainte ca războiul să accepte să devină ieri. Viitorul era deja pus în deviz; prezentul continua să tragă.
* Fabricile de armament nu cred în fotografii diplomatice
La începutul lui 2026, indicele european aerospațial și de apărare acumulase o creștere de aproximativ 55% în cele 12 luni precedente (Reuters, 14 ianuarie 2026).
Cheltuielile de apărare ale statelor UE, de aproximativ 343 de miliarde de euro în 2024, erau estimate la circa 381 de miliarde în 2025, iar investițiile militare se apropiau de 130 de miliarde de euro (Reuters, 14 ianuarie 2026).
Aceasta este poate cea mai rece dintre oglinzi. Nu reflectă chipuri, ci capacități. O fabrică de armament nu știe ce este un zâmbet diplomatic. Știe comenzi. Știe capacități de producție. Știe contracte. Știe ani.
Iar comenzile spuneau că Europa nu își construia strategia pe presupunerea unei păci rapide. Fabricile votau cu anii, nu cu declarațiile.
* Un an mai târziu, disputa este chiar despre ce s-a întâmplat atunci, la întâlnirea din Alaska
În vara lui 2026, diferența dintre relatarea rusă și cea americană despre Alaska devenise ea însăși subiect diplomatic.
Oficiali ruși au acuzat Washingtonul că nu ar fi respectat presupusele înțelegeri de la Anchorage. Lavrov a revenit asupra lor inclusiv la 14 august 2026 (Reuters, 14 august 2026).
Marco Rubio a contestat însă existența unui acord în sensul pretins de Moscova: dacă ar fi existat un acord care să încheie războiul, argumenta el, războiul s-ar fi terminat (Reuters, 14 august 2026).
La un an de la întâlnire, cele două capitale nu disputau doar aplicarea păcii.
Disputau însăși existența înțelegerii. După un an, până și oglinda trecutului avea două imagini.
* Negociatorii își iau din nou dosarele și încep să bată drumurile
La 11 august 2026, Zelenski anunța că Ucraina transmisese negociatorilor americani noi propuneri privind încheierea războiului. Witkoff și Kushner erau din nou așteptați să lucreze între Kiev și Moscova (Reuters, 11 august 2026).
Cercul aproape se închidea. Dar nu era un cerc al păcii, ci al drumurilor reluate.
Un an de summituri, telefoane, amenințări, sancțiuni, miliarde, rachete și comunicate. Și la capătul lui, negociatorii își luau din nou dosarele.
Diplomația salahornică supraviețuise diplomației-spectacol. Când reflectoarele se sting, rămân oamenii cu dosarele.
* La aniversarea păcii, bursa cumpără din nou apărare
La 12 august 2026, sectorul european de apărare creștea cu aproximativ 1,1%, iar pe 14 august mai adăuga aproximativ 1,2%, pe fondul riscurilor geopolitice (Reuters, 12 și 14 august 2026).
Cu un an înainte, vestea summitului Trump–Putin făcuse acțiunile companiilor de armament să scadă. La aniversarea summitului, ele urcau. Piața își modificase pariul. Oglinda banilor nu mai reflecta aceeași speranță. În august 2025 cumpărase pentru câteva zile probabilitatea păcii. În august 2026 cumpăra din nou riscul.
* Ultima oglindă nu are covor roșu
Și rămâne frontul.
La 15 august 2026, exact la un an după Alaska, Ministerul rus al Apărării afirma că ofensiva sa de vară dusese la capturarea a 19 localități din regiunile Dnipropetrovsk și Zaporijjea. Reuters preciza că aceste afirmații nu puteau fi verificate independent; Zelenski susținea, la rândul său, că Ucraina recuperase 745 km² în cursul anului (Reuters, 15 august 2026).
A doua zi, 16 august 2026, Rusia a lansat rachete și drone asupra Kievului; au fost raportate explozii, incendii și răniți (Reuters, 16 august 2026).
Acesta este ultimul cadru al anului ce a trecut de la întâlnirea cu covor roșu din Alaska. Și, poate, cel mai greu de privit.
Nu o fotografie oficială. Nu un comunicat. Nu o strângere de mână.
Un cer în care zboară din nou drone și rachete. Ultima oglindă nu mai reflectă chipuri. Reflectă foc.
* Patru oglinzi și un singur an
Acum putem pune cele două zile una în fața celeilalte, ca două fotografii separate de un an și unite de aceeași întrebare. Cu gândul la promisiunea lui Donald Trump din campania prezidențială americană: „voi pune capăt războiului din Ucraina în 24 de ore”… Promisiunea suna frumos. După un an, rămăsese promisiune.
15 august 2025.
Președinții pășesc pe covorul roșu. Negociatorii vin după luni de drumuri între capitale, dar încă nu au un acord. Piețele calculează șansa păcii. Frontul continuă războiul.
15–16 august 2026.
Președinții continuă să vorbească despre pace. Negociatorii își iau din nou dosarele și pornesc la drum. Piețele cumpără din nou acțiunile industriei de apărare. Frontul continuă războiul.
Nu putem demonstra că Alaska a fost o „scenetă” pregătită pentru public. Faptele nu ne dau dreptul la această sentință. Dar ne permit o constatare mai precisă și poate mai incomodă: diplomația-spectacol a alergat mai repede decât diplomația salahornică.
Fotografia a ajuns la linia de sosire înaintea negocierii.
Înaintea marilor întâlniri, negociatorii ar trebui să bată cărarea, să așeze pietrele, să măsoare distanțele, să scrie, să șteargă, să mai dea, să mai ia. Diplomații trebuie să păstreze calmul, zâmbetul și canalul deschis. Iar liderii ar trebui să intre ultimii, atunci când drumul poate suporta greutatea istoriei — nu doar lumina camerelor.
În Alaska, drumul nu era terminat.
Și poate că tocmai aceasta este imaginea care rămâne după un an: nu covorul roșu, ci drumul care încă nu ajunge la capăt.
Președinții au fotografia. Negociatorii au încă dosarele. Piețele au pus războiul în preț. Frontul are încă morții. Între ele stă pacea. Nu ca o fotografie. Ca o cărare încă neterminată.
Autor: Dona Tudor – conferențiar universitar, doctor în științe militare, a fost reporter de teren, corespondent special și realizator de emisiuni de actualități la Televiziunea Română, poet, eseist, publicist, membru UZPR și UCIN.
| Știri BVB