CE NU SPUNE SIMINA TĂNĂSESCU? Despre independența CCR, puterea asupra votului și dreptul cetățeanului de a nu mai crede statul pe cuvânt (Col (rz.) dr. Cătălin BALOG)

Autor: Col (rz.) dr. Cătălin BALOG[1]

În România, unele întâlniri devin interesante nu atât prin ceea ce știm despre ele, cât prin efortul ulterior de a ni se explica de ce n-ar trebui să le găsim deloc interesante. Întâlnirea dintre Simina Tănăsescu, președinta Curții Constituționale, și Ilie Bolojan, președintele PNL și prim-ministrul unui Guvern demis prin moțiune de cenzură cu mai bine de o sută de zile în urmă, dar rămas să administreze treburile publice până la instalarea succesorului său, face parte, cel puțin deocamdată, din această categorie neliniștitoare a faptelor aparent banale care devin mai greu de ignorat pe măsură ce sunt explicate.

Potrivit informațiilor apărute în presă, cei doi s-ar fi întâlnit vineri, 14 august, nu la Guvern și nici într-un cadru oficial anunțat al Curții Constituționale, ci în biroul președintelui Senatului, Mircea Abrudean, el însuși lider liberal și, în acel moment, absent din București. Sursele citate public au indicat chiar o mică și poate complet nesemnificativă coregrafie a sosirii: Simina Tănăsescu ar fi intrat în jurul orei 13:46, Ilie Bolojan aproximativ un minut mai târziu; cei doi ar fi părăsit încăperea separat, după ora 14, iar președinta CCR s-ar fi întors apoi spre spațiile Curții, pe holul Palatului Parlamentului. Mircea Abrudean, aflat la Cluj, a declarat ulterior că nimeni nu îi folosește biroul în lipsă. Avem, așadar, una dintre acele contradicții minore pe care politica românească le produce cu o naturalețe aproape artistică: mai multe surse descriu o întâlnire într-un birou despre care titularul spune că nu este folosit când el lipsește. Nu trag nicio concluzie din această nepotrivire; constat doar că, atunci când realitatea publică începe să aibă asemenea cute, nu cetățeanul este cel care trebuie certat pentru că le observă.

Nici geometria locului nu este lipsită de un anumit umor involuntar. Curtea Constituțională și Senatul funcționează în aceeași imensă clădire a Palatului Parlamentului, iar spațiul nu pare, în mod rezonabil, resursa cea mai deficitară de acolo. Nu cunosc distanța în metri dintre biroul președintelui Senatului și încăperile CCR și nici nu cred că această controversă trebuie transformată într-un exercițiu de topografie interioară; este suficient să observăm că, dacă întâlnirea a avut într-adevăr un obiect pur administrativ, alegerea unui birou aparținând unui înalt demnitar, întâmplător liberal și absent în acel moment, este cel puțin o soluție instituțională neobișnuită. Poate exista pentru ea cea mai banală explicație din lume și tocmai de aceea ar fi fost atât de simplu să o aflăm.

Mai există, însă, și timpul întâlnirii, iar timpul, în politică și în dreptul constituțional, rareori este doar o cifră din calendar. Întrevederea a avut loc cu numai câteva zile înaintea unor deliberări importante ale Curții, asupra unor cauze cu relevanță instituțională, politică și financiară, în care deciziile CCR erau așteptate deopotrivă de Guvern, de partide, de magistrați și de opinia publică. În plus, Ilie Bolojan nu era doar un interlocutor administrativ al unei alte autorități: era simultan șeful PNL și prim-ministrul unui Guvern căruia Parlamentul îi retrăsese încrederea. Niciuna dintre aceste împrejurări nu demonstrează că s-a discutat ceva nepermis. Împreună, însă, ele fac rezonabilă întrebarea dacă o asemenea întrevedere nu ar fi meritat, tocmai pentru protejarea celor doi participanți și a instituțiilor pe care le reprezintă, ceva mai multă lumină.

Nu afirm că Simina Tănăsescu și Ilie Bolojan au negociat vreo soluție a Curții, nu pretind că premierul ar fi încercat să influențeze un judecător constituțional și nu am niciun element care să-mi permită să transform o asemenea bănuială într-o afirmație. Într-un text care cere rigoare instituțiilor statului ar fi aproape ridicol să procedez eu însumi invers, declarând fapt ceea ce nu pot demonstra doar pentru că se potrivește cu suspiciunea mea. Dar între afirmația că s-a produs o ingerință și concluzia că nu există nimic de explicat se întinde un teritoriu larg, perfect legitim, în care cetățeanul are dreptul să observe, să compare și să întrebe.

Iar întrebările sunt, până la urmă, surprinzător de simple: cine a solicitat întâlnirea, care a fost obiectul ei concret, cine a mai participat, de ce era necesară o discuție directă între președinta CCR și șeful Executivului, de ce a fost ales acel cadru și de ce tocmai atunci? Nu mi se par întrebări extravagante și nici simptome ale vreunei febre conspiraționiste; cu atât mai mult cu cât ele nu mai aparțin doar presei sau cetățeanului care, din când în când, mai ridică o geană și dă semne că nu doarme. Consiliul Superior al Magistraturii a cerut la rândul său clarificarea împrejurărilor, naturii și temelor întâlnirii, inclusiv explicații privind folosirea biroului președintelui Senatului. Din acel moment, a expedia problema ca pe o curiozitate de presă devine ceva mai dificil.

Am citit, în acest context, explicațiile oferite ulterior de Simina Tănăsescu. Ele sunt, juridic, atent construite: președintele CCR are atribuții administrative, organizatorice și de reprezentare; instituțiile statului trebuie să comunice între ele; cauzele aflate pe rol nu se discută în afara cadrului procedural și legal; întâlnirile cu reprezentanții Executivului pot privi buna organizare și administrare a Curții. La toate acestea se adaugă invocarea conduitei publice și a reperelor etice și profesionale ale președintei CCR, considerate suficiente pentru a exclude interpretările contrare.

Este o apărare respectabilă. Numai că are un neajuns greu de ascuns: după ce am citit-o, știm destul de bine ce ni se spune că nu s-a discutat, dar continuăm să nu știm, concret, ce s-a discutat.

Aici începe, de fapt, problema mea cu argumentul reputației. Un parcurs profesional solid poate crea o prezumție de bună-credință și, în lipsa unor probe contrare, chiar trebuie să o facă; nu poate însă reconstitui retrospectiv o conversație, nu ne spune cine a inițiat-o, ce problemă administrativă o făcea necesară și nici de ce acea problemă trebuia rezolvată printr-o întrevedere desfășurată în condițiile relatate public. Reputația poate susține credibilitatea unei explicații, dar nu poate deveni explicația însăși. Altfel, am ajunge la o versiune instituțională, elegant formulată, a vechiului „credeți-mă pe cuvânt”, tocmai într-un domeniu în care arhitectura constituțională a fost construită pentru ca încrederea să se sprijine pe reguli, proceduri și comportamente verificabile, nu pe calitatea morală presupusă a titularilor funcției.

Trebuie spus, în același timp, și ceea ce legea nu spune, pentru a nu confunda critica legitimă cu o acuzație juridică improvizată. Nu există, din câte rezultă din cadrul normativ aplicabil, o regulă generală care să oblige președintele CCR să publice în avans agenda fiecărei întâlniri instituționale ori să comunice după fiecare întrevedere un proces-verbal destinat opiniei publice. Prin urmare, nu susțin că simplul caracter neanunțat al întâlnirii ar reprezenta o încălcare a legii. Problema este mai subtilă și, poate tocmai de aceea, mai importantă: nu tot ceea ce nu este interzis expres este, prin acest singur fapt, potrivit spiritului unei funcții constituționale, după cum legalitatea formală nu epuizează exigențele de imparțialitate, prudență și transparență pe care independența unei jurisdicții le presupune.

Curtea Constituțională nu este o autoritate oarecare. Constituția o definește drept garant al supremației sale, judecătorii constituționali sunt independenți, iar deciziile Curții sunt general obligatorii; Legea nr. 47/1992 îi consacră, la rândul ei, independența față de orice altă autoritate publică și supunerea exclusivă față de Constituție și lege. Aceste formule nu sunt ornamente juridice așezate solemn în Monitorul Oficial, ci descriu o putere excepțională și, în consecință, o responsabilitate pe măsură. Tocmai de aceea mi se pare greșită ideea, chiar și numai sugerată, că independența ar diminua nevoia de explicații. Dimpotrivă: cu cât o instituție este mai puternică, mai puțin supusă controlului politic obișnuit și mai greu de sancționat direct de cetățean, cu atât ar trebui să fie mai atentă nu doar la ingerința reală, ci și la aparența credibilă a unei asemenea ingerințe.

Independența nu poate fi privilegiul opacității; altfel, noțiunea începe să se întoarcă împotriva propriului scop.

Și aici ajung inevitabil la 6 decembrie 2024, nu pentru a redeschide în câteva paragrafe controversa anulării alegerilor prezidențiale, ci pentru că acea zi a schimbat inevitabil raportul dintre Curtea Constituțională și cetățean. CCR a anulat întregul proces electoral pentru alegerea Președintelui României, exercitând una dintre cele mai radicale puteri pe care o instituție nealeasă o poate avea într-o democrație asupra expresiei directe a suveranității populare. Putem discuta separat dacă măsura a fost necesară, dacă probele au fost suficiente, dacă motivarea a convins sau dacă existau alte soluții; ceea ce nu poate fi contestat este amploarea puterii astfel exercitate.

Iar puterea schimbă standardul.

Dacă o instituție își poate asuma, în circumstanțe pe care le consideră excepționale, dreptul de a lipsi de efect voturile deja exprimate într-un proces electoral, aceeași instituție trebuie să accepte că cetățeanul îi va pretinde, după aceea, nu mai puțină transparență, ci mai multă; nu o încredere mai docilă, ci o rigoare mai severă. Nu din revanșă și nici pentru că fiecare contact instituțional ar trebui privit cu suspiciune, ci din logica elementară a raportului dintre putere și răspundere: cine poate decide atât de mult asupra cetățeanului trebuie să suporte și întrebările cetățeanului atunci când propria conduită publică generează îndoieli.

De aceea îmi este greu să consider lipsită de importanță o întâlnire insuficient explicată dintre președinta CCR și unul dintre cei mai importanți lideri politici ai momentului, șef al partidului care participă la guvernare și prim-ministru al unui Guvern demis, desfășurată în împrejurările descrise și în imediata apropiere temporală a unor deliberări constituționale sensibile. Poate că totul a fost perfect legitim, poate că s-au discutat chestiuni administrative banale și poate că, într-adevăr, nu există nimic mai mult de aflat decât ceea ce ni s-a spus. Sper să fie așa. Numai că speranța mea nu este probă, după cum nici reputația participanților nu poate fi ridicată la rangul uneia.

Există, în plus, o ironie pe care tocmai trecutul profesional invocat de Simina Tănăsescu o face mai greu de ocolit. În 2018, pe când era consilier prezidențial, o discuție a sa cu judecătorul constituțional Petre Lăzăroiu a generat suspiciuni privind o posibilă imixtiune asupra Curții. Administrația Prezidențială a negat atunci orice presiune, însă Simina Tănăsescu și-a prezentat demisia, iar comunicatul oficial vorbea despre caracterul inadmisibil al situației în care, în percepția publică, ar putea plana suspiciunea unei asemenea imixtiuni. Situațiile nu sunt identice și ar fi superficial să pretindem contrariul, dar precedentul stabilește un standard etic greu de ignorat: aceeași persoană care ne cere astăzi să avem încredere în reperele sale profesionale știe, poate mai bine decât cei mai mulți dintre noi, că independența Curții trebuie protejată nu numai împotriva ingerinței dovedite, ci și împotriva aparențelor suficient de credibile pentru a-i afecta autoritatea.

Tocmai de aceea aș fi găsit mult mai convingătoare decât orice invocare a trecutului o explicație aproape plictisitoare prin simplitatea ei: întâlnirea a fost cerută de cutare, a avut ca obiect problema administrativă cutare, au participat persoanele cutare, iar biroul respectiv a fost ales din motivul cutare. Patru informații banale ar fi făcut probabil mai mult pentru încrederea publică decât toate asigurările privind caracterul moral și profesional al participanților. Ar fi fost, poate, o mare dezamăgire pentru amatorii de conspirații, dar o excelentă veste pentru cei care încă mai cred că instituțiile pot comunica matur cu cetățenii.

În schimb, când răspunsul se concentrează asupra a ceea ce nu s-a discutat și asupra motivelor pentru care ar trebui să avem încredere în persoana care ne spune acest lucru, fără să lămurească suficient circumstanța concretă care a produs întrebările, apare un paradox greu de ignorat: negăm suspiciunea, dar păstrăm intactă cauza care a generat-o. Iar spațiul rămas gol între fapt și explicație nu rămâne niciodată gol prea mult timp; într-o societate cu o încredere instituțională deja șubredă, el este ocupat imediat de ipoteze, interpretări, partizanat și, inevitabil, conspirații.

Nu cer demisia nimănui înainte de a cunoaște faptele și nici nu cred că opiniile civice trebuie transformate în tribunale improvizate. Dar refuz și ideea inversă, aceea că cetățeanul trebuie să demonstreze mai întâi de ce are dreptul să întrebe, în vreme ce instituția decide cât este necesar să-i spună în funcție de prestigiul pe care consideră că îl are. Raportul democratic funcționează în sens contrar: autoritatea este exercitată în numele cetățeanului, iar încrederea acestuia nu este o resursă naturală a statului, disponibilă la cerere, ci rezultatul cumulativ al conduitei sale.

Aceasta este, poate, o problemă mai mare decât întâlnirea dintre Simina Tănăsescu și Ilie Bolojan. O parte considerabilă a puterii reale într-un stat modern este exercitată de instituții pe care cetățeanul nu le poate sancționa direct prin vot: Curtea Constituțională, magistratura, parchetele, serviciile de informații și alte autorități capabile să adopte decizii cu efect profund asupra vieții publice. A-i spune cetățeanului nemulțumit că soluția se găsește pur și simplu la următoarele alegeri înseamnă să-i răspunzi la o întrebare pe care nu a pus-o, fiindcă alegerile nu reprezintă un cec în alb acordat întregului aparat al statului pentru intervalul dintre două scrutinuri, iar democrația nu poate însemna doar dreptul de a introduce periodic un buletin într-o urnă și obligația tacită de a reveni apoi, disciplinat, la somn.

Cetățeanul poate fi activ și între alegeri; poate observa, compara, întreba și, când răspunsul nu atinge miezul întrebării, poate întreba din nou. Nu este un act de ostilitate față de stat și nici o formă de anarhie civică. Este, dimpotrivă, unul dintre semnele că democrația încă funcționează dincolo de ritualul electoral.

De aceea, după explicații, comunicate și asigurări privind corectitudinea instituțională, întrebarea mea a rămas supărător de simplă: dacă întâlnirea dintre Simina Tănăsescu și Ilie Bolojan a avut un obiect exclusiv administrativ, perfect legitim și fără nicio legătură cu dosarele aflate pe rolul Curții, care a fost, concret, acel obiect?

Nu susțin că în spatele ușii s-a întâmplat ceva nepermis și nu pretind că o „întâlnire de taină” este, prin simplul caracter discret al desfășurării ei, dovada vreunei conspirații. Dar nici nu pot fi convins că nimic nu merită întrebat doar pentru că cei implicați ne asigură că nu avem motive să întrebăm. Într-un stat care cere cetățenilor să aibă încredere în instituțiile sale chiar și atunci când una dintre ele ajunge să le anuleze votul, reputația nu poate ține locul faptelor, iar independența nu poate deveni un alibi pentru insuficiența explicațiilor.

Poate că aceasta este întreaga poveste: o întâlnire perfect banală care, prin felul în care a fost organizată și apoi explicată, a reușit să pară mai puțin banală decât ar fi trebuit. Dacă este așa, nu cetățeanul are obligația să-și reprime bănuiala pentru a proteja confortul instituțiilor; instituțiile au obligația să ofere suficiente fapte pentru ca bănuiala să devină inutilă.

După 6 decembrie 2024, cetățeanului român nu cred că i se mai poate cere, pur și simplu, mai multă încredere.

Statul trebuie să-i ofere mai multe motive pentru a avea încredere.

Repere juridice și documentare

1. Constituția României, în special art. 1, art. 31, art. 142, art. 145 și art. 147.
2. Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.
3. Curtea Constituțională a României, Hotărârea nr. 32 din 6 decembrie 2024 privind anularea procesului electoral cu privire la alegerea Președintelui României din anul 2024.
4. Consiliul Superior al Magistraturii, Comunicat de presă, 16 august 2026.
5. Comunicatele președinților curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor privind întâlnirea dintre președinta CCR și Ilie Bolojan, 16 august 2026.
6. Curtea Constituțională a României, precizările publice privind atribuțiile administrative, organizatorice și de reprezentare ale președintelui CCR, august 2026.
7. Administrația Prezidențială, Demisia consilierului prezidențial Elena-Simina Tănăsescu, 20 iunie 2018.
8. Cotidianul, relatarea privind împrejurările întâlnirii Simina Tănăsescu–Ilie Bolojan, 14 august 2026.

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, comunicare strategică, managementul informației și securitate informațională. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste trei decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, Facultatea de Administrație și Afaceri, unde predă cursuri cu tematică de managementul informației și securitate informațională.