România are o problemă despre care vorbim prea puțin, și anume relația noastră cu succesul. În câteva decenii am trecut de la o societate care își dorea aproape unanim succesul la una care îl privește cu suspiciune. Iar următoarea etapă e și mai periculoasă, fiindcă de la succesul dorit am ajuns la succesul tolerat și, în curând, la succesul amenințat.
Nu e aici doar o problemă economică. E una culturală, socială și politică. Și poate deveni una dintre marile vulnerabilități ale României în deceniul care vine.
Când România știa unde merge
După 1989, România a avut, cu toate ezitările, ceva rar. Avea o direcție. NATO și Uniunea Europeană nu au fost doar obiective de politică externă, ci un plan de țară ușor de înțeles. Trebuia să ajungem „acolo”: mai occidentali, mai prosperi, mai siguri, mai liberi. Succesul individual și cel național încăpeau în aceeași poveste. Dacă o companie creștea, dacă un tânăr devenea antreprenor, dacă o familie intra în clasa de mijloc, toate confirmau aceeași direcție. România recupera decalaje
Iar recuperarea a fost reală, nu doar clamată. PIB-ul pe cap de locuitor a urcat de la circa 26% din media europeană în 2000 la aproape 78% în 2024. Raportat la puterea de cumpărare, s-a triplat în numai șaptesprezece ani de la aderare, de la aproximativ 10.800 la circa 31.000 de euro. Este una dintre cele mai rapide convergențe din istoria Uniunii. Numai că destinația instituțională a fost atinsă înainte ca România să-și fi definit următoarea destinație psihologică. Aici avem o problemă.
Traversarea deșertului
De aproape două decenii, România traversează ceea ce aș numi deșertul dintre două proiecte de țară. Primul (integrarea occidentală) a fost atins. Al doilea nu e încă destul de clar.
Vrem să fim între primele zece economii ale Uniunii? Să fim un hub industrial al Europei? O putere la Marea Neagră? Un campion tehnologic? O țară din care tinerii nu mai pleacă? Probabil câte puțin din toate. Dar societățile au nevoie de o poveste simplă despre unde vor să meargă. În absența ei, acumularea economică nu produce automat acumulare de optimism.
Mai ales că beneficiile occidentalizării nu au fost distribuite uniform. Există o Românie care a câștigat enorm în treizeci de ani și o Românie care privește succesul celorlalți de la distanță. Iar această distanță creează premisele pentru populism.
Succes dorit. Succes tolerat. Succes amenințat
Când o societate crede că succesul e posibil și pentru ea, succesul celuilalt devine inspirație. Când mobilitatea socială pare să încetinească, el devine tolerabil, dar suspect. Iar când oamenii ajung să creadă că sistemul funcționează împotriva lor, succesul celuilalt devine dovada nedreptății sistemului.
De aici până la demonizarea succesului nu mai e mult. Antreprenorul devine „profitor”. Multinaționala, „exploatator”. Expertul, „elitist”. Cel care a studiat afară, „globalist”. Profitul, aproape o vină.
Populismul e extraordinar de eficient în a transforma diferențele de rezultate în diferențe morale. Nu mai avem oameni care au reușit mai mult și oameni care trebuie ajutați să reușească, avem „ei” și „noi”. Este una dintre cele mai periculoase transformări pentru o țară care încă are de recuperat masiv. România nu are nevoie de mai puțin succes. Are nevoie de mult mai mult succes și de mult mai mulți oameni care să simtă că pot lua parte la el.
Succesul trebuie socializat
Aici sectorul privat are o responsabilitate pe care nu și-o asumă suficient. Businessul comunică produse, rezultate financiare, investiții, CSR. Mult mai rar comunică sens. O fabrică nu produce doar EBITDA, ci salarii, furnizori locali, competențe, exporturi, taxe. Un antreprenor român ajuns în zece țări nu e doar un om bogat, ci dovada că România poate produce campioni. Un tânăr dintr-un oraș mic ajuns inginer sau cercetător nu e o poveste individuală, ci dovada că ascensorul social funcționează. Succesul trebuie făcut nu doar comprehensibil, ci și imitabil.
Există țări precum Irlanda, Estonia sau Finlanda de la care avem ce învăța. Irlanda a înțeles devreme că prosperitatea nu putea fi doar proiectul businessului sau al guvernului. Sistemul său de social partnership a adus la aceeași masă angajatori, sindicate, agricultori, comunități și stat, iar rezultatul se vede în date, de la 130% din media europeană în 2010 la 238% în 2025. Mesajul implicit e esențial. Prosperitatea trebuie, așadar, negociată social pentru a putea fi apărată politic.
Estonia a mers pe alt drum și a transformat modernizarea în identitate națională. Tiger Leap, lansat în anii ’90, a dus computerul și internetul în toate școlile. Astăzi mecanismul se repetă cu AI Leap, un parteneriat public-privat care, din septembrie 2025, oferă gratuit instrumente de inteligență artificială primilor 20.000 de elevi și la aproape 4.700 de profesori. Nu întâmplător Estonia are astăzi un cont activ de ChatGPT la fiecare patru cetățeni. Diferența dintre o țară cu companii de succes și una cu o cultură a succesului trece exact pe aici.
Finlanda oferă a treia lecție. Patru mari fundații private au creat Timeout Foundation tocmai din îngrijorarea față de polarizare, cu o misiune cât se poate de simplă, aceea de a aduce mai mult dialog constructiv, mai puțină încrâncenare și mai mulți cetățeni în conversația publică. Nu toate problemele societății trebuie externalizate către politicieni. Societatea își poate construi singură infrastructura de încredere.
România are nevoie de o Coaliție pentru Succes
Poate acesta e următorul mare proiect al sectorului privat și al societății civile. Nu încă o asociație. Nu încă o conferință la București. Nu încă o gală cu aceiași oameni care se cunosc deja. Ci un val social pentru succes.
Companii românești și internaționale, antreprenori, universități, ONG-uri, profesori, comunități locale, diaspora, presă și oameni credibili ar putea construi împreună o altă narațiune despre prosperitate. Principiul e simplu. Succesul meu nu trebuie să însemne eșecul tău, ci dovada că și succesul tău e posibil.
O astfel de mișcare ar trebui să scoată succesul din marile săli de conferințe și să-l ducă la Botoșani, Craiova, Reșița, Vaslui, Galați. Să arate antreprenori locali, copii de la țară ajunși profesioniști globali, fabrici, cercetători, agricultori performanți, profesori extraordinari. Să arate și cei aproape 5,7 milioane de români din diaspora, inclusiv pe cei care încep, în sfârșit, să se întoarcă. Și, mai ales, să explice cum au reușit.
Pentru că opusul populismului nu este elitismul. Opusul populismului este posibilitatea.
De la storytelling la success-telling
România vorbește enorm despre problemele sale și aproape deloc, sistematic, despre reușitele sale. Nu propun o propagandă pozitivă, pentru că oamenii detectează imediat optimismul artificial.
Trebuie să putem spune simultan două adevăruri. România are probleme serioase și tot România este una dintre marile povești europene de recuperare din ultimele decenii. Cele două nu se exclud. Avem nevoie de mai puțin storytelling cosmetizat și de mai mult success-telling documentat: date, oameni, companii, comunități, ascensoare sociale, exemple replicabile.
Aici businessul poate face ceva ce politicii îi reușește tot mai greu, adică să vorbească despre viitor cu credibilitatea celui care chiar investește în el.
Marea bătălie este pentru optimism
Populismul nu câștigă doar alegeri. Poate câștiga ceva mult mai important, imaginația unei societăți. În clipa în care majoritatea crede că mâine va fi inevitabil mai rău, aproape orice proiect de dezvoltare devine vulnerabil. Investiția poate fi prezentată drept jaf. Reforma, drept conspirație. Expertiza, drept aroganță. Succesul, drept furt.
De aceea optimismul nu e naivitate. Pentru o țară încă în proces de convergență, optimismul este infrastructură strategică. România are nevoie de investiții, autostrăzi, energie, educație și tehnologie. Dar are nevoie și de ceva mai greu de construit, adică de convingerea colectivă că merită să continuăm să avansăm.
Politicul ar trebui să ofere această perspectivă. Dacă temporar nu poate, societatea nu-și permite să aștepte. Businessul și societatea civilă trebuie să intre în joc. Fiindcă următoarea mare bătălie a României nu e doar pentru PIB. Este pentru felul în care românii se raportează la reușită.
Trebuie să refacem drumul înapoi, de la succesul amenințat la cel tolerat, de la cel tolerat la cel dorit și, în final, de la succesul dorit la succesul împărtășit. Abia atunci România va fi ieșit cu adevărat din deșert.
| Știri BVB