Autor: Vasile Băiculescu, Managing Partner, Băiculescu și Asociații

Recent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat, în cauza C-107/23, Hotărârea preliminară referitoare la Deciziile Curții Constituționale a României, prin intermediul cărora s-a constatat că, în perioada iunie 2018 – mai 2022, în legislația din România nu a existat un fond legislativ care să permită întreruperea termenului de prescripție, ceea ce, în practică, a determinat reducerea la jumătate a termenelor de prescripție în materie penală.

Astfel, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a statuat faptul că:

1. Instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese referitoare la fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
2. În schimb, instanțele acestui stat sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

În ceea ce privește prima soluție oferită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, remarcăm faptul că aceasta vine să confirme practica judiciară statornicită în cauzele aflate pe rolul organelor de urmărire penală sau al instanțelor de judecată, constând în clasarea cauzelor de către organele de urmărire penală, respectiv constatarea încetării procesului penal de către instanțele de judecată, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție a răspunderii penale.

Din interpretarea sintagmei „(…) nu sunt obligate să lase neaplicat (…)” reiese faptul că instanțele de judecată sunt libere să aplice practica judiciară reliefată ca urmare a deciziilor pronunțate de către Curtea Constituțională a României și Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul încetării procesului penal ca urmare a constatării prescripției generale a răspunderii penale.

De asemenea, din conținutul deciziei pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, rezultă faptul că aceasta face referire strict la infracțiunile care pot aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, aceasta nefiind aplicabilă infracțiunilor de drept comun, cum ar fi de pildă: infracțiunile de corupție, infracțiunile de natură economică cum ar fi înșelăciunea, sau alte categorii de infracțiuni din dreptul intern dar care nu aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Referitor la infracțiunile care pot aduce atingere intereselor Uniunii Europene, din interpretarea primei soluții pronunțată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene rezultă că, practica statornicită pe plan național, devine aplicabilă deoarece dispozițiile naționale trebuie considerate ca fiind standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale.

În ceea ce privește cea de-a doua soluție pronunțată de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, potrivit căreia Curtea a stabilit: În schimb, instanțele acestui stat sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

În opinia noastră, Curtea creează un moment T0 de la care va începe să curgă termenul de prescripție în cauzele care pot afecta interesele financiare ale Uniunii Europene, respectiv data la care prima Decizie a Curții Constituționale a început să își producă efectele și anume iunie 2018.

Apreciem că decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene poate fi supusă unor critici, întrucât aceasta, a reținut în cadrul primei soluții că principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, precum și principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile trebuie considerate ca fiind standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, deci aplicabile cu prioritate față de legislația europeană.

Or, potrivit normelor juridice naționale, aplicarea în timp și retroactivitatea legii penale rezultă tocmai din principiul legalității legislației penale, acestea neputând fi disociate, pentru prorogarea termenului de prescripție și crearea unui moment T0 de la care va începe să curgă acest termen în toate dosarele ce pot fi afectate de decizie.

Astfel, aplicarea legii penale mai favorabile începând cu data de 25 iunie 2018, dar cu menținerea actelor întreruptive efectuate înainte de această lege, contravine principiului retroactivității legii penale mai favorabile și implicit principiului legalității legislației penale, deoarece, legea penală mai favorabilă, se aplică integral.

Pe de altă parte, deși decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene face referire la afectarea/diminuarea bugetului Uniunii ca urmare a aplicării prescripției răspunderii penale, credem că un astfel de impact nu își are fundamentul în practică, deoarece, potrivit normelor juridice din România (art. 25 alin. 5 din Codul de procedură penală), în ipoteza aplicării dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale, instanța poate proceda la soluționarea acțiunii civile și obligarea inculpatului la plata prejudiciului.

Recent, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia penală cu nr. 244 din 27 iulie 2023, a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, tocmai într-o cauză care ar putea afecta bugetul Uniunii. Deși deciziile de practică ale Curții Supreme nu sunt obligatorii, totuși acestea pot stabili o orientare jurisprudențială.