Riscurile economiei românești pe termen scurt, mediu și lung (Lucian Croitoru)

Tot ce am discutat până acum despre corpul politic și despre reformele care ajung la capăt doar sub constrângere externă (vezi precedentul articol publicat pe luciancroitoru.ro) nu e un excurs separat de analiza economică propriu-zisă — e, de fapt, premisa ei. Riscurile pe care le enumăr mai jos sunt, în bună măsură, prețul amânării acelor reforme; iar felul în care elitele ce formează corpul politic răspund la ele va urma, cred, același tipar descris deja. Aș reaminti aici o nuanță de fond, pe care am dezvoltat-o în altă parte: corpul politic nu e o conspirație sau o entitate cu plan centralizat, ci o rețea informală de reflexe moștenite din structurile fostului partid unic, care se reproduce prin promovări și alianțe parlamentare ce supraviețuiesc schimbării vehiculului de partid; dar chiar și așa, oricât de mult ar interveni, economia rămâne, structural, o ordine spontană a pieței — intervenția politică o poate face mai puțin eficientă, dar nu îi poate lua locul.

Ar trebui să adaug, pe aceeași linie referitoare la modul de a înțelege lucrurile că abordarea mea este diferită profund de cea pe care o întâlnim în North (2009), și anume că instituțiile economice sunt derivate ale instituțiilor politice. Este, așa cum am reamintit încă din introducere, invers, dar constructivismul politic încearcă să proiecteze reguli economice și sociale cu care reduc eficiența ordinii sociale, fără să poată face ca societatea să fie altceva decât ordinea spontană a pieței. Această abordare este un risc permanent, care se reduce doar când Occidentul ajunge la bifurcație de care am vorbit în prima parte și întâlnește condițiile să se angajeze pe o pantă liberal-clasică a politicilor economico-sociale.

Pentru un cititor ce va parcurge aceste rânduri cândva într-un viitor mai îndepărtat, riscurile pe care le voi discuta aici, privite din perspectiva a trei orizonturi – scurt, mediu și lung, – vor avea, probabil, doar putere de exemplu sau ar putea deveni chiar irelevante. În același timp, ele își păstrează o anumită relevanță dacă le privim ca riscuri ce se manifestă într-o perioadă în care există o incertitudine ridicată referitor la care față a constructivismului politic va căpăta legitimitatea cea mai mare în Occident, căci ea va fi activ imitată relativ rapid. Aceste riscuri pe care le prezint aici trebuie interpretate în strictă legătură cu mediul politic în care se vor manifesta. Este deja cert, așa cum am arătat în alte secțiuni sau articole, că scena politică românească este dominată de corpul politic în condițiile în care în parlament cel mai mare număr de locuri îl ocupă partea respectabilă (tehnocrată, internaționalizată) a acestui corp. În consecință, riscurile pe termen scurt și mediu se vor materializa sau nu în interiorul acestui context. Dar cele pe termen lung vor depinde mult de ce parte a constructivismului politic va fi legitimată în Occident și cum se va reflecta acest lucru în România la alegerile din 2028.

Dacă până la 2028 partea iliberală a constructivismului politic câștigă legitimitate electorală clară în Occident, teoria prezice o deplasare corespunzătoare a raportului de forțe din România la acele alegeri. Independent de acest calendar electoral, teoria admite și un canal mai rapid: dacă AUR ar acumula singur, înainte de 2028, mandatele necesare pentru a exclude PSD de la guvernare fără alți parteneri, s-ar întruni condiția celei de-a patra configurații din Tabelul 4, rămasă până acum neilustrată.

Mai mult, atât timp cât corpul politic va exista, oricare ar fi riscurile pe termen scurt, mediu și lung, ele vor trebui judecate întotdeauna ținând cont dacă în Occident există în mod clar o legitimare a unei părți a constructivismului politic sau dacă ea este în curs (a cărei îndeplinire poate apărea oricând, interacționând chiar cu riscurile pe termen scurt) și care dintre cele două fețe are o probabilitate mai mare să devină legitimă. Din câte știu, în democrațiile postcomuniste, riscurile nu au fost evaluate vreodată până acum din perspectiva incertitudinii referitoare la care dintre cele două fețe ale constructivismului politic va câștiga legitimitate. Aceste riscuri ale economiei românești nu sunt izolate: cele pe termen scurt alimentează, dacă nu sunt gestionate adecvat, exact vulnerabilitățile care devin structurale pe termen mediu și lung.

Pe termen scurt, până în 2027, riscul central mi se pare stagnarea sau chiar recesiunea. Multe rapoarte de cercetare ale diverselor bănci sau institute de cercetare consideră recesiunea scenariul de bază pentru 2026. Banca Mondială a revizuit deja în scădere creșterea pentru 2027, la doar 1,7 la sută. Consumul e sub presiune din mai multe direcții deodată: încrederea consumatorilor a atins cel mai scăzut nivel din 2011, iar șomajul crește. La acestea se adaugă o inflație încă ridicată care îndepărtează orizonturile investiționale și reduce salariile reale. Aceste condiții obligă banca centrală să mențină dobânda cheie la niveluri relative înalte, scumpind creditarea exact în momentul în care economia ar avea nevoie de investiții.

Pe plan politic, cred că blocajul guvernamental rămâne riscul iminent. Cele trei agenții de rating (Moody’s Baa3, Fitch, S&P) nu au redus ratingul dar au schimbat perspectiva de la stabil la negativ, iar Moody’s a semnalat explicit „oboseala reformelor” și rotația premierilor în cadrul coaliției drept factori care ar putea declanșa o retrogradare, dacă blocajul politic împiedică reducerea deficitului în 2027. S&P va anunța ratingul ei pe 2 octombrie 2026. Practic, România riscă să rămână blocată pe ultima treaptă de „investment grade”, plătind costuri de împrumut apropiate de cele ale unei țări cu rating „junk”, fără să fie oficial acolo. Această „oboseală a reformelor” pe care o semnalează Moody’s nu mi se pare întâmplătoare: ea reflectă exact acea trăsătură a corpului politic pe care am identificat-o și în alte episoade — reforma se oprește nu din lipsă de capacitate tehnică, ci pentru că, dincolo de un anumit prag, ea ar cere o expunere individuală la răspundere pe care nicio față a corpului politic nu și-o asumă de bunăvoie. E, de altfel, exact testul pe care l-am descris deja în legătură cu legea salarizării și cu reforma pensiilor magistraților: fără conceptul de corp politic, „oboseala reformelor” rămâne o etichetă descriptivă a agențiilor de rating; cu el, devine o predicție verificabilă — coaliția va prefera mereu soluția care amână expunerea individuală, indiferent care dintre cele două fețe, respectabilă sau iliberală, deține majoritatea la un moment dat. Tiparul se potrivește, de altfel, cu o oscilație pe care am descris-o mai general: corpul politic alunecă între fața sa respectabilă, activă mai ales când economia crește și poate fi validată extern, și fața iliberală, care câștigă teren tocmai când dificultățile se adună — iar ascensiunea AUR, de la circa 9 la sută acum câțiva ani la 35-38 la sută în sondajele actuale, urmată de căderea coaliției în mai 2026, ilustrează exact acest tip de deplasare.

Pe termen mediu, între 2027 și 2030, datoria publică — ajunsă la 61,4 la sută din PIB în mai 2026 — se rostogolește prin noi împrumuturi, ceea ce creează un ciclu care se auto-alimentează dacă deficitele bugetare și dobânzile rămân ridicate. Riscul cel mai concret mi se pare ceea ce se numește „maturity wall”, adică o acumulare de împrumuturi mar ice trebuie refinanțate, cee ace creează risc de refinanțare: România trebuie să refinanțeze ceva mai mult de 20 de miliarde de euro în fiecare an din perioada 2027-2030, cu un total cumulat de circa 84 de miliarde de euro. Componenta externă a acestor rambursări crește rapid, de la peste 4 miliarde de euro în 2027 la peste 10 miliarde în 2030, ceea ce mărește expunerea directă la sentimentul investitorilor internaționali și la volatilitatea piețelor.

La acestea se adaugă deficitul de cont curent, care rămâne peste 7 la sută din PIB — printre cele mai mari din UE, alături de Grecia — și care are, cred, o cauză structurală mai nuanțată decât pare la prima vedere: chiar dacă exporturile românești sunt dominate de industria auto și de echipamente — mașinile și echipamentele de transport au însemnat aproape 47 la sută din cele 96,6 miliarde de euro exportate în 2025 —, subsectorul agroalimentar rămâne o excepție structurală, cu un tipar invers: România exportă ieftin materii prime agricole, precum grâul sau floarea-soarelui, și importă scump produse procesate, ceea ce alimentează un deficit comercial specific acestui subsector. Mai relevant mi se pare, însă, felul în care se finanțează deficitul de cont curent per ansamblu: investițiile străine directe, care acopereau circa un sfert din deficit în prima jumătate a lui 2025, au ajuns să acopere doar 3,7 la sută în prima jumătate a lui 2026, în timp ce datoria externă a urcat la 231,5 miliarde de euro până în martie 2026 — un semn clar că finanțarea se bazează tot mai mult pe împrumuturi și investiții de portofoliu, mai volatile, și tot mai puțin pe capital stabil, pe termen lung.

Pe fondul acestui context financiar, alegerile parlamentare din 2028 reprezintă un risc politic suplimentar, un nou ciclu electoral chiar în perioada critică de consolidare fiscală. Riscul nu mai e ipotetic. Mecanismul descris mai sus amenință direct chiar continuitatea disciplinei fiscale discutate în această secțiune. El constă în retragerea la timp a feței aflate la guvernare dintr-o decizie costisitoare, lăsând costul politic concentrat pe elitele din afara corpului politic. În septembrie 2026, un oficial al unui partid aflat la guvernare a propus public negocierea cu Comisia Europeană a unei pauze de un an în reducerea deficitului. Propunerea a fost motivată explicit de apropierea anului 2027 ca an pre-electoral înaintea alegerilor din 2028. Mecanismul de fond rămâne cel deja descris: evitarea oricărei expuneri interne, trasabile, la o decizie nepopulară. Doar calea diferă. Nu e o formalizare urmată de ocolirea votului, ca la reforma pensiilor magistraților, încheiată cu succes. Nu e nici un eșec tacit al negocierii interne, ca la reforma nereușită a salarizării din 2026. E o a treia variantă: o amânare negociată direct cu un partener extern. Aceasta scutește corpul politic, în oricare dintre cele două fețe ale sale, de a mai supune subiectul dezbaterii parlamentare.

Ceea ce ar putea schimbă alegerile din 2028 nu e mecanismul în sine, ci raportul de forțe dintre cele două fețe care l-ar putea aplica. Cu fața iliberală crescută de la circa 9 la 35-38 la sută, corpul politic ar putea intra în acel ciclu electoral cu o compoziție internă mai divizată decât în trecut. Asta nu se întâmplă pentru că fața iliberală ar fi mai puțin adversă separării puterilor, ci pentru că, exact ca la reforma nereușită deja discutată, o compoziție mai divizată face structural mai greu de atins un acord intern asupra unei reforme reale. De aceea, exact ca acum, calea negociată cu un partener extern devine soluția preferată. Ea cere mult mai puțin acord intern decât o reformă propriu-zisă. E suficient ca partidele coaliției să convină doar asupra cererii de amânare, nu și asupra conținutului vreunei reforme. Această cale cumpără însă doar timp politic, nu o dispensă de la disciplina economică. Dacă dezechilibrul rămâne suficient de mare, piețele — spre deosebire de Comisia Europeană — nu negociază. Ele impun propria formă de ajustare, abruptă și necontrolată, indiferent de orice pauză agreată politic. Dacă în Occident tendința spre un iliberalism național-populist se va extinde, imitația activă din România va fi cu atât mai riscantă. Riscul se adaugă la concentrarea deja menționată a rambursărilor de datorie.

Pe termen lung, riscurile devin structurale. Demografia mi se pare poate cea mai gravă dintre ele: îmbătrânirea populației și emigrația forței de muncă pun o presiune tot mai mare pe sistemul de pensii, iar analiștii vorbesc despre un „scenariu critic” după 2030, când raportul dintre contribuabili activi și pensionari se va deteriora semnificativ, fără ca reforma structurală a pensiilor să fi fost dusă complet la capăt. O reformă parțială a sistemului de pensii a avut deja loc: Legea nr. 360/2023, adoptată printr-un vot parlamentar obișnuit, a corectat inechități de calcul și a egalizat treptat vârsta de pensionare a femeilor cu cea a bărbaților, fără ca cineva să piardă bani la pensie — dar n-a atins problema de fond a sustenabilității demografice. Tocmai de aceea nu contrazice, cred, mecanismul descris mai sus: acesta se activează doar atunci când o decizie impune cuiva anume o pierdere vizibilă, trasabilă electoral, nu și atunci când costul e difuz și amânat, ca aici, unde prețul real al reformei se vede în sustenabilitatea sistemului și în deficitul bugetar, nu în contul vreunui alegător identificabil. O reformă care nu produce costuri individuale vizibile nu are, pur și simplu, nevoie de o cale de evitare a votului — trece normal, exact pentru că nimeni nu are o pierdere personală pe care, prin vot, să o atribuie unui partid anume. Dacă și când acea reformă structurală mai profundă va ajunge, totuși, în fața Parlamentului, cred că va urma unul din cele două trasee deja descrise mai sus (angajarea răspunderii; eșecul tacit), nu un traseu nou — depinde doar de gradul de acord intern al corpului politic la acel moment, nu de conținutul reformei în sine.

În paralel, viitorul cadru financiar multianual al UE, pentru 2028-2034, propus de Comisie în iulie 2025, rămâne un teren contestat: Comisia susține că alocarea combinată pentru coeziune, dezvoltare rurală și pescuit rămâne, în termeni nominali, „echivalentă” cu cea din 2021-2027, dar analiști independenți — de la Jacques Delors Centre la Bruegel — estimează reduceri reale, deflatate cu inflația, mult mai mari, de ordinul a 15 la sută la coeziune și undeva între 10 la sută și 30 la sută la politica agricolă comună, în funcție de metodologie și de felul în care va fi distribuită o rezervă încă nealocată. Capitole de care România a depins masiv pentru infrastructură și dezvoltare regională ar urma, așadar, să primească mai puțini bani în termeni reali, chiar dacă cifrele exacte rămân disputate până la negocierea finală. Fondul european pentru competitivitate — care ar urma să finanțeze tranziția verde și digitală — merge, de fapt, în direcția opusă: e propus la circa 234 de miliarde de euro, o creștere majoră față de actualul cadru, prin consolidarea a peste zece programe existente, deși negocierile din 2026 i-au redus deja puțin dimensiunea față de propunerea inițială a Comisiei.

În ultimul timp însă s-au creat comportamente de adaptare la o creștere a fondurilor oficiale venite dinspre UE prin diverse programe financiare. Acest comportament are șanse să se reflecte într-o reducere a antreprenoriatului, a competitivității și a concurenței, iar aici văd o vulnerabilitate majoră: dependența de fonduri oficiale, în locul unei tradiții private de acumulare și investiție. Această dependență se capătă în tăcere. E, cred, un semn că ordinea spontană — cea care, lăsată să funcționeze, ar genera de la sine acumulare de capital și inovație — a fost parțial înlocuită de o ordine construită, dependentă de transferuri decise politic; iar o economie care depinde de transferuri de fonduri oficiale, în loc să și-o genereze singură prin propriile mecanisme de piață, rămâne structural vulnerabilă exact în momentul în care acele transferuri s-ar reduce. E o convergență civilizațională, prin fonduri oficiale, dar mai puțin culturală, dacă avem în vedere că antreprenoriatul și concurența sunt adevărata noastră tradiție occidentală. În această situație, variațiile în fondurile oficiale vor produce cu atât mai multe costuri cu cât antreprenoriatul și concurența reală lipsesc.

Toate aceste fire se leagă, până la urmă, într-un singur risc structural de fond: combinația dintre o economie bazată încă pe consum și materii prime cu valoare adăugată mică, o populație activă în scădere și un acces tot mai limitat la finanțare europeană ieftină —care a început odată ce PNRR se apropia de încheiere și ar continua dacă fondurile de coeziune s-ar reduce real în cadrul financiar 2028-2034 — poate încetini creștere economică la niveluri modeste, producând o convergență sub așteptări cu restul Uniunii Europene. Ieșirea din acest risc depinde, cred, mai puțin de o nouă strategie guvernamentală de a interveni, ci de una care țintește o retragere a barierelor care reduc  eficiența ordinii spontane— pentru că, în ultimă instanță, valoarea adăugată nu se decretează, ea apare din milioane de decizii individuale de investiție, greu de înlocuit prin planificare centrală, oricât de bine intenționată.