Câteva predicții referitoare la scena politică (Lucian Croitoru)

Autor Lucian Croitoru (Articol preluat de pe luciancroitoru.ro)

În acest articol prezint câteva predicții pe baza teoriei mele de economie politică comparată, pe care am intitulat-o „Cele două fețe ale unui anume corp politic”. Pentru a ajuta înțelegerea predicțiilor pe care le prezint, reamintesc definiția corpului politic și clarific ce înseamnă constructivism politic.

Corpul politic

„Numesc corp politic ansamblul de elite care fie derivă din fostul partid-stat și se reproduc prin rețele informale (migrare directă de persoane și selecție instituțională de practici cum sunt ucenicie, mentorat, promovare discreționară după criterii moștenite etc.), schimbându-și formele organizaționale fără a abandona complet predispozițiile și practicile constitutive; fie, fără a avea genealogie directă, aderă la predispoziții, importă practici și formează alianțe parlamentare repetate cu elitele genealogice, își oferă sprijin reciproc în momente critice, și susțin sau exprimă, unele în numele celorlalte, poziții incompatibile cu imaginea publică pe care partenerul dorește s-o păstreze la momentul respectiv — toate acestea, cumulativ.

Din acest motiv, într-o măsură mult mai mare decât alte elite politice din societate, elitele corpului politic au un mod de reproducere constructivist, lăsând un spațiu foarte mic pentru un mecanism evolutiv în interiorul corpului politic — o formă particulară, aplicată genealogiei postcomuniste, a tendinței pe care Michels (1911) o identifica în orice organizație: rezistența structurilor de conducere la reînnoire internă reală. Selecția evolutivă nefiind înțeleasă de cei ce alcătuiesc aceste elite nici din „viața lor internă de partid”, suspectez că partidele ce derivă din corpul politic sunt mai puțin pregătite să înțeleagă mecanismul evolutiv al societății decât celelalte formațiuni constructiviste. În România, corpul politic este componenta cheie a teoriei generalizate a cinismului fiscal: predispozițiile elitelor ce-l compun le determină pe acestea să-și asigure prezența la guvernare exclusiv în fazele de avânt ale economiei și să se retragă atunci când economia intră în recesiune; independent de aceasta, elitele respective își asumă, de regulă, o politică fiscală prociclică (condițiile b și c ale generalizării). Așa cum va rezulta cu claritate prin comparație cu alte țări din regiune, corpul politic poate fi mai mult sau mai puțin concentrat, iar predispoziții similare pot produce, în funcție de acest grad și de alți factori structurali, forme de manifestare diferite.”

Constructivismul politic

„Constructivism politic” desemnează, în tot ce urmează, orice intervenție a elitelor care încearcă să proiecteze reguli socio-economice în contradicție cu principiile obiective și cu credințele morale pe care se sprijină ordinea spontană — nu un curent ideologic anume, ci o categorie de acțiune (proiectare conștientă) opusă raționalismului evolutiv (descoperire treptată, prin tradiție, a regulilor care funcționează).

Predicțiile

I. Oscilația occidentală între concepții politice dominante (fundamentul de la care derivă tot restul)

1. Raționalismul constructivist — adică intervenția proiectată în contradicție cu principiile obiective — va continua să domine cea mai mare parte a timpului în politica occidentală; episoadele de raționalism evolutiv vor rămâne rare, contingente și de durată variabilă, niciodată previzibile ca moment sau lungime.
2. Fiecare perioadă prelungită de constructivism va acumula, structural, tot mai multe încălcări ale principiilor obiective și ale libertăților — proces inevitabil, nu accidental —, generând condițiile unei crize de legitimitate.
3. Rezultatul acelei crize (bifurcația) nu va fi determinat de gravitatea încălcărilor în sine, ci de cine primește credibilitate publică pentru a atribui cauza crizei: dacă mesajul dominant atribuie criza pieței/ordinii spontane, urmează extindere iliberală; dacă atribuie criza corect politicilor constructiviste anterioare — și există deja o alternativă evoluționistă articulată —, urmează o deplasare spre liberalismul clasic-evolutiv.
4. După orice episod evolutiv, revenirea la constructivism rămâne foarte probabilă — nu pentru că cineva o proiectează, ci pentru cauze structurale recurente (]atavismul, asimetria bastiatiană, costul cognitiv al înțelegerii ordinii spontane), care nu dispar odată cu episodul evolutiv.
5. Oscilația dintre cele două forme ale constructivismului (respectabil/iliberal — ambele fiind intervenții proiectate, diferite doar prin gradul de încălcare a libertăților) va continua să opereze în interiorul fazelor constructiviste, cu atât mai liber cu cât alternanța spre raționalism evolutiv e mai rară sau mai slabă.
6. Democrațiile postcomuniste vor continua să imite acest mecanism prin două forme distincte, care alternează: prima imitație — copierea directă a rezultatului bifurcației occidentale, în oricare sens; a doua imitație — copierea oscilației ulterioare, în interiorul constructivismului deja adoptat. Când Occidentul ajunge din nou la bifurcație, ciclul reîncepe cu prima formă.
7. Amplitudinea cu care fiecare democrație postcomunistă resimte această imitație va continua să depindă de doi factori independenți: prezența/absența unui corp politic concentrat (definit mai sus), și gradul de ancorare instituțională externă — nu de intensitatea dorinței de aliniere, comparabilă de la o țară la alta.

II. Separația puterilor

8. Separația de facto a puterilor va rămâne precară atâta timp cât corpul politic rămâne dominant — relația fiind bidirecțională: corpul politic o menține activ precară, nu doar beneficiază pasiv de ea.
9. O consolidare reală și durabilă a separării puterilor va apărea greu și târziu, condiționată fie de fisurarea internă a corpului politic, fie de o deplasare a ceasului politic occidental spre raționalismul evolutiv.
10. Instituțiile de control vor continua să fie contestate sau redistribuite între actori, fără ca limitarea reciprocă a puterilor să se rezolve structural.
11. Reformele care amenință rețelele corpului politic vor întâmpina, de regulă, rezistență tacită din partea ambelor fețe — dar, în momente critice, această cooperare se poate transforma în opoziție explicită, parlamentară sau electorală (precedent: 2026).

III. Ciclul fiscal-electoral

12. Politica fiscală va rămâne predominant prociclică în perioadele de avânt, atâta timp cât corpul politic controlează guvernarea — indiferent de vocabularul folosit pentru justificare, împrumutat din retorica occidentală, fără sincronizarea mecanismului ei temporal (de regulă anticiclic în Occident).
13. Costurile ajustării vor continua să fie transferate, în perioadele dificile, unui partid „sanitar”.
14. Independența formală a politicii monetare va persista (protejată de ancora europeană), dar eficacitatea ei va rămâne limitată de dominanța fiscală.

IV. Dinamica electorală și oscilația fețelor

15. Corpul politic va rămâne dominant ca ansamblu, chiar dacă partidul care îl reprezintă la un moment dat pierde alegerile sau își schimbă numele.
16. Când fața dominantă își pierde electoratul, cealaltă față a aceluiași corp politic are șanse să preia rolul — fără ca structura de fond să dispară.
17. Direcția oscilației interne va urma legitimitatea internațională a paradigmei dominante în Occident.
18. Un partid nou va deveni dominant doar dacă dobândește infrastructură organizațională suficientă — prin construcție proprie sau prin absorbția unor elite și rețele existente (ambele căi, prevăzute în definiție).

V. Predicții comparative (Europa Centrală și de Est)

19. Democrațiile cu tradiție istorică solidă de separare a puterilor (Cehia, parțial Lituania) vor continua să reziste mai bine mecanismului corpului politic, chiar dacă partidul-stat comunist a fost la fel de puternic ca în alte țări din regiune — testat deja empiric.
20. Țările cu corp politic concentrat, dar cu ancoră instituțională externă solidă (România, Slovacia), vor oscila sau se vor înrădăcina parțial; cele cu ancoră slabă sau absentă (Serbia) vor tinde spre înrădăcinare deplină, inclusiv capturarea mecanismului electoral însuși.
21. Ungaria și Polonia — ale căror partide dominante până de curând (Fidesz, PiS) nu îndeplinesc criteriul cumulativ derivat din definiția de mai sus, testat riguros și respins pentru ambele — vor continua să manifeste ocazional (conform oscilației)înrădăcinare iliberală parțială sau contestată, printr-un mecanism paralel: aceeași rădăcină (separarea slabă istoric a puterilor) producând, independent, predispoziții și practici convergente cu ale corpului politic, fără nicio filiație sau alianță genealogică reală (contestare confirmată deja empiric — Polonia 2023 și recent în Ungaria), spre deosebire de Serbia, unde mecanismul electoral însuși e capturat.

Predicția centrală

Deoarece raționalismul constructivist — intervenția proiectată, în contradicție cu principiile obiective — domină aproape inevitabil politica occidentală, iar revenirile la raționalism evolutiv rămân rare și contingente (I), democrațiile postcomuniste care depind de imitarea acestui ciclu vor experimenta o separare a puterilor structural mai fragilă decât cea occidentală — fie prin mecanismul corpului politic, așa cum e definit mai sus (România, Slovacia), fie prin convergență independentă (Ungaria, Polonia) —, atâta timp cât persistă rădăcina comună: o tradiție insuficient consolidată a limitării reciproce a puterilor.