Update articol:

GOLFUL PERSIC. CE SOARE RĂSARE PE ULIȚA NOASTRĂ? – Alianțe militare și ora exactă a omenirii.

GOLFUL PERSIC. CE SOARE RĂSARE PE ULIȚA NOASTRĂ? – Alianțe militare și ora exactă a omenirii.
 - poza 1
  • Marea arde. Dincolo de ea, se calculează pierderile

În Golful Persic, soarele răsare peste o lume care a învățat să trăiască între două alarme. Una anunță pericolul militar. Cealaltă, aproape nevăzută, anunță scumpirea vieții. Prima poate trimite oamenii în adăposturi. A doua intră în casele lor, se așază pe masa familiei și schimbă socotelile unei luni întregi.

La Doha, dimineața poate începe cu aroma ceaiului karak, băutura fierbinte cu lapte, mirodenii și cardamom, devenită parte a vieții cotidiene. În piețele tradiționale, curmalele își păstrează locul printre mirodenii și țesături. La Riyadh, bulevardele se umplu de automobile. În Dubai, turnurile de sticlă reflectă o prosperitate construită în numai câteva generații. Iar în porturi, macaralele continuă să ridice containerele unei lumi care nu își poate permite să se oprească.

Aceasta este imaginea aparent liniștită a Golfului. Dincolo de ea, navele își schimbă rutele, companiile de asigurări recalculează riscurile, avioanele își modifică itinerarele, iar guvernele caută noi garanții de securitate. Războiul început la 28 februarie 2026, odată cu operațiunile americano-israeliene împotriva Iranului, a transformat regiunea într-un spațiu în care fiecare decizie militară poate produce consecințe economice la mii de kilometri.

Golful Persic nu mai este doar locul de unde pleacă petrolul și gazele care încălzesc ori pun în mișcare o parte a omenirii. Este locul în care se verifică rezistența întregii economii internaționale. Și poate că întrebarea cea mai tulburătoare nu mai este cine va câștiga războiul, ci cine va plăti pentru el.

  • Ormuz. Douăzeci și cinci de marinari nu s-au mai întors acasă

Strâmtoarea Ormuz, această îngustă trecere dintre Golful Persic și Golful Oman, a devenit una dintre cele mai periculoase intersecții ale comerțului mondial.

La 13 și 14 noiembrie 2026, surse iraniene au relatat despre petroliere afectate de presupuse mine marine. Aceste afirmații trebuie separate de incidentele confirmate independent. Dar chiar și incertitudinea are un cost: armatorii, asigurătorii și echipajele trebuie să ia decizii înainte ca toate împrejurările să fie lămurite.

La 13 noiembrie 2026, în fața Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, diplomatul tunisian Mohamed Khaled Khiari, secretar general adjunct al ONU responsabil de Orientul Mijlociu, Europa, Americi, Asia și Pacific, a avertizat asupra degradării securității navigației. Potrivit intervenției sale, Organizația Maritimă Internațională (OMI) consemnase, până la 11 noiembrie, 134 de incidente confirmate și 25 de marinari morți. Evidența publică a OMI, actualizată la aceeași dată, afișează 136 de incidente; diferența dintre cele două raportări trebuie păstrată ca atare, fără a prezenta cifrele drept identice.

Cifrele acestea nu reprezintă doar statistici maritime. În spatele lor sunt oameni care au plecat din Filipine, India, Bangladesh sau din alte țări pentru a transporta mărfurile lumii. Marinari pentru care războiul nu este o dezbatere televizată, ci posibilitatea de a nu mai ajunge niciodată acasă.

La 13 noiembrie 2026, datele sintetizate de “gCaptain”, publicație americană online specializată în transportul și securitatea maritimă, indicau că traficul prin Ormuz rămânea cu aproximativ 65% sub nivelul anterior războiului. Exporturile petroliere din Golf, fără Oman, ajunseseră în octombrie la 18,4 milioane de barili pe zi, dar se situau încă sub nivelurile de dinaintea conflictului.

Petrolul încearcă să își regăsească drumul. Navele nu și-au regăsit încă siguranța.

  • Riyadhul sub rachete. Petrolul nu mai este singura țintă

La 15 noiembrie anul acesta,  coaliția condusă de Arabia Saudită a anunțat interceptarea a două rachete balistice Houthi îndreptate spre Riyadh și a trei drone în Provincia Estică, regiunea în care se află o parte esențială a infrastructurii petroliere și de gaze a regatului.

În aceeași zi, Bahrainul a raportat interceptarea unor atacuri aeriene iraniene. Corpul Gardienilor Revoluției Islamice a revendicat lansarea a șase drone împotriva unui radar american de apărare antiaeriană. Atingerea obiectivului nu fusese confirmată independent la momentul relatării.

Arabia Saudită nu mai poate privi războiul doar prin prisma câmpurilor sale petroliere. Aeroporturile, porturile, centralele electrice, instalațiile de desalinizare și marile orașe au devenit elemente ale aceleiași ecuații strategice.

Într-o regiune în care apa potabilă depinde în proporții considerabile de desalinizarea apei marine, securitatea unei instalații de apă poate deveni la fel de importantă pentru populație ca securitatea unei rafinării. Un război modern nu mai amenință numai frontierele. Amenință condițiile materiale ale existenței.

  • Qatarul cumpără securitate. Turcia își extinde harta puterii

La 13 noiembrie 2026, la Istanbul, Qatarul și Turcia au semnat un acord de apărare reciprocă, în cursul reuniunii conduse de președintele Recep Tayyip Erdoğan și emirul șeic Tamim bin Hamad Al Thani. Documentul intervine într-un moment în care statele Golfului își reconsideră dependența de garanțiile militare tradiționale.

Qatarul găzduiește baza aeriană americană Al Udeid, una dintre cele mai importante facilități militare ale Statelor Unite din Orientul Mijlociu. Are relații strânse cu Washingtonul și încearcă, în același timp, să păstreze canale diplomatice cu Teheranul. Dar războiul a demonstrat că prezența unei mari puteri nu elimină automat vulnerabilitatea unui stat mic.

Potrivit comunicatului comun relatat de Reuters, părțile promit o poziție comună în fața unui atac armat extern, consultări asupra amenințărilor, exerciții militare, pregătirea personalului și proiecte în industria de apărare. Formularea politică este semnificativă, dar nu clarifică public toate procedurile operaționale: nu trebuie confundată cu un mecanism automat de intervenție militară în orice împrejurare.

Analistul turc de securitate Yusuf Alabarda a declarat pentru Al Jazeera, la 13 noiembrie 2026, că războiul a slăbit sentimentul de siguranță al statelor Golfului. În opinia sa, Qatarul caută protecție suplimentară, iar desfășurarea unor sisteme turcești de apărare antiaeriană reprezintă o posibilitate, nu o decizie deja anunțată.

Cercetătorul Nayef Al-Nabet, asociat Middle East Council on Global Affairs, a explicat pentru Middle East Broadcasting Networks (MBN), în articolul publicat de Alhurra la 14 noiembrie 2026, că Turcia nu înlocuiește Statele Unite: Doha își lărgește opțiunile de apărare în interiorul unei rețele de parteneriate deja existente.

Profesorul Abdulla Banndar Al-Etaibi, de la Qatar University, a declarat pentru Al Jazeera, în analiza realizată cu Anadolu și publicată la 14 noiembrie 2026, că acordul urmărește să descurajeze agresiunea prin creșterea costului unui eventual atac, nu să pregătească o alianță ofensivă împotriva unui stat anume.

Mahjoob Zweiri, specialist în politica Orientului Mijlociu, a declarat pentru Al Jazeera, în aceeași analiză din 14 noiembrie, că producția militară comună presupune investiții de miliarde, transfer de tehnologie și încredere pe termen lung; ea poate diminua vulnerabilitatea față de furnizorii externi.

Generalul iordanian în rezervă Mohammed Falah Al-Abadi a susținut, în declarații pentru MBN publicate de Alhurra la 14 noiembrie, că Turcia urmărește finanțare pentru dezvoltarea industriei sale militare, iar Qatarul caută protecție. Aceasta este interpretarea analistului, nu o clauză financiară demonstrată a acordului.

Ankara aduce experiență militară, tehnologie și ambiție strategică. Doha aduce capital, influență diplomatică și poziția unui stat care, deși mic pe hartă, ocupă un loc important în economia gazelor naturale lichefiate.

Pentru Doha, miza este lărgirea opțiunilor fără ruperea parteneriatului cu Washingtonul. Pentru Ankara, acordul înseamnă consolidarea unei prezențe militare și industriale într-un nod energetic al lumii. Pentru celelalte capitale, noua formulă ridică întrebări despre coordonarea alianțelor și despre echilibrul regional. Acestea sunt implicații strategice, nu efecte militare deja demonstrate.

De ce caută Doha o garanție suplimentară tocmai când găzduiește baza americană Al Udeid? Fiindcă prezența militară a unei mari puteri și certitudinea unui răspuns la fiecare amenințare nu sunt același lucru. Qatarul nu își abandonează partenerul american; încearcă să nu depindă de o singură promisiune de securitate. Acordul nu este doar despre apărarea Qatarului. Este și despre rolul pe care Turcia dorește să îl joace în noua ordine regională.

Golful Persic devine astfel locul în care se negociază nu doar cine are puterea să protejeze, ci și cine este dispus să o folosească. Între semnătura de pe un tratat și siguranța unei nave în Ormuz rămâne o distanță pe care diplomația nu a reușit încă să o închidă.

  • Trei acorduri. O singură putere care apare peste tot

La 7 august 2026, Turcia, Arabia Saudită și Pakistanul au încheiat Acordul de la Mecca, cu angajamente de apărare colectivă. La 21 octombrie, Memorandumul Badr a reunit Turcia, Qatarul, Pakistanul și Indonezia în jurul cooperării pentru producția și tehnologia militară. La 13 noiembrie, acordul Qatar–Turcia a adăugat o nouă piesă acestei construcții. Numitorul comun este Ankara.

Dar cele trei documente nu reprezintă, deocamdată, o singură alianță militară cu comandament comun și obligații identice. Nici calitatea Turciei de membră NATO și nici statutul Pakistanului de putere nucleară nu transferă automat aceste garanții tuturor partenerilor.

Ministrul turc al apărării, Yaşar Güler, a exclus folosirea Acordului de la Mecca ca temei pentru trimiterea trupelor împotriva Houthi. Distincția este fundamentală. Un stat poate promite solidaritate fără să promită participarea la orice război.

Totuși, repetarea acestor acorduri dezvăluie o schimbare: securitatea Golfului nu mai este negociată exclusiv în relația dintre monarhiile arabe și Washington.

Turcia intră tot mai vizibil în această arhitectură. Iar acolo unde apar noi garanți de securitate apar, inevitabil, și noi competiții pentru influență.

  • Duminica se deschid bursele. Războiul nu are weekend

Duminică, 15 noiembrie 2026. În România, duminica este zi de odihnă. În Arabia Saudită, Qatar, Kuweit, Bahrain și Oman, investitorii revin în fața ecranelor bursiere.

Este o diferență de calendar care spune ceva despre geografia economică a lumii. În aceste state, săptămâna bursieră începe duminica și se încheie joia. În Emiratele Arabe Unite, bursele din Dubai și Abu Dhabi funcționează însă după calendarul de luni până vineri.

Într-o regiune traversată de amenințări militare, deschiderea burselor devine un test al încrederii. Investitorii urmăresc prețul petrolului, securitatea porturilor, declarațiile Teheranului și deciziile Washingtonului.

La 13 noiembrie, bursele din Dubai și Abu Dhabi închiseseră fiecare în scădere cu 0,6%, deși acumulaseră câștiguri de 2,9% pe ansamblul săptămânii. În aceeași zi, petrolul Brent era cotat la 95,97 dolari barilul, la momentul consemnat de Reuters.

Aceste cifre arată o piață care încearcă să se adapteze conflictului, nu o economie revenită la normalitate.

În Golf, duminica poate oferi primul semnal bursier regional al riscurilor pe care piețele europene le vor reevalua luni.

  • O mie cinci sute de dolari în plus. Războiul ajunge la Constanța

La 4 noiembrie, compania daneză Maersk, unul dintre marii transportatori maritimi de containere ai lumii, a anunțat introducerea, începând cu 23 noiembrie, a unei suprataxe sezoniere de 750 de dolari pentru containerele de 20 de picioare și de 1.500 de dolari pentru cele de 40 sau 45 de picioare, transportate din Extremul Orient către destinații mediteraneene. România figurează explicit printre destinațiile vizate.

O altă măsură anunțată de companie prevede, de la aceeași dată, o suprataxă de 400 de dolari pentru anumite containere de 20 de picioare a căror masă brută verificată depășește 25 de tone.

Mai mult, pentru transporturile din Asia către Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Kuweit, Qatar și portul saudit Dammam, Maersk a stabilit suprataxe sezoniere de 1.000 de dolari pentru containerele de 20 de picioare și 2.000 de dolari pentru cele de 40 sau 45 de picioare, cu aplicare din 16 noiembrie pentru majoritatea originilor vizate.

Acestea nu sunt prime de asigurare împotriva riscului de război și nici nu pot fi atribuite integral conflictului. Sunt însă costuri comerciale concrete, care se adaugă într-un moment de mare presiune asupra transportului mondial.

Mediterranean Shipping Company (MSC), unul dintre marii transportatori mondiali de containere, a anunțat la rândul său ajustări de tarife și aplicarea unor suprataxe pe anumite rute. În lipsa unei reconfirmări a tabelului tarifar original, nu poate fi reprodus responsabil procentul din versiunea anterioară a acestui articol, al cărei pasaj era deteriorat. Este esențial să distingem tarifele anunțate de factura finală a importatorului, influențată de contract, port, tipul containerului și suprataxe.

Ce înseamnă ele pentru România?

În containerele care traversează oceanele se află componente electronice, textile, încălțăminte, mobilier, piese pentru automobile, echipamente industriale și bunuri de consum. Ele alimentează fabrici, depozite, magazine și rețele comerciale.

Când transportul se scumpește, importatorul trebuie să decidă cât din cost poate absorbi și cât va transfera mai departe. Nu există o corespondență automată între o suprataxă de transport și prețul unui produs. Dar există o presiune economică reală, care se poate transmite de-a lungul întregului lanț comercial.

Românul care cumpără un aparat electrocasnic nu vede factura containerului. Cumpărătorul unei perechi de pantofi nu știe cât a costat traversarea oceanului. Iar familia care își calculează cheltuielile lunare nu are de unde să știe câte strâmtori, porturi și polițe de asigurare au intrat în prețul bunurilor de pe masă.

Aici începe adevărata geografie a războiului: acolo unde distanța dintre un conflict și un consumator dispare.

  • Conductele nu pot muta geografia

Există rute petroliere alternative către porturi din afara Strâmtorii Ormuz, inclusiv conducta saudită Est–Vest și infrastructura Emiratelor Arabe Unite spre Fujairah. Dar existența unei conducte nu echivalează cu o capacitate nelimitată de substituire: contează volumul disponibil, instalațiile de pompare, terminalele, tipul de țiței și protecția infrastructurii.

De aceea, reluarea parțială a exporturilor nu înseamnă revenirea libertății de navigație. Un baril poate găsi o rută alternativă; un sistem economic nu își poate construi peste noapte o altă geografie.

  • Asigurarea fricii. Când o navă devine prea scumpă pentru a naviga

În transportul maritim, riscul are un preț. El se exprimă în prime de asigurare, garanții, clauze contractuale și decizii de a evita anumite rute.

În iulie, informațiile publicate de S&P Global, cu referire la piața asigurărilor maritime, indicau prime suplimentare pentru riscul de război care puteau ajunge la 7,5–10% din valoarea navei în zona Ormuzului.

La o navă evaluată la 100 de milioane de dolari, o primă de 7,5% ar însemna 7,5 milioane de dolari. Este un exemplu aritmetic, nu costul confirmat al unei anumite traversări.

Trebuie făcută însă distincția dintre asigurarea corpului navei, asigurarea încărcăturii și suprataxele de transport. Ele nu sunt același lucru și nu se aplică automat în aceleași condiții.

Când o companie decide să ocolească o zonă periculoasă, crește distanța parcursă, consumul de combustibil și timpul în care nava și marfa rămân angajate într-o călătorie. Când o companie acceptă riscul, poate plăti mai mult pentru protecția financiară. Omenirea descoperă astfel că libertatea de navigație nu este gratuită.

  • Aeroporturile. Războiul schimbă și harta cerului

Efectul conflictului asupra transporturilor nu se oprește în porturi. Restricțiile spațiului aerian, modificarea rutelor și anulările de zboruri pot lovi deopotrivă turismul, transportul de mărfuri și legăturile dintre marile centre comerciale ale Golfului. Cifrele exacte pentru fiecare aeroport trebuie raportate la un interval precis și la operatorul care le-a publicat; fără această verificare, procentele nu trebuie transformate în certitudini.

Pentru pasager, ocolul înseamnă ore pierdute și conexiuni ratate. Pentru compania aeriană, înseamnă combustibil, personal, asigurări și aeronave indisponibile mai mult timp. Pentru piață, înseamnă o altă formă de scumpire care poate ajunge departe de zona operațiunilor militare.

  • Petrolul se vinde în dolari. Neliniștea se plătește în toate monedele

În octombrie, exporturile petroliere din Golf, excluzând Omanul, ajunseseră la 18,4 milioane de barili pe zi, potrivit datelor Agenției Internaționale a Energiei citate în sinteza maritimă din 13 noiembrie. Nivelul rămânea cu aproximativ 26% sub cel anterior războiului.

Diferența dintre reluarea exporturilor și revenirea deplină a navigației arată cât de dificilă este normalizarea economiei regionale.

Un petrolier poate transporta milioane de barili. Dar petrolul nu se transformă singur în benzină, motorină, combustibil pentru avioane sau materii prime pentru industria chimică. Între zăcământ și consumator se află rafinării, terminale, conducte, depozite, contracte și rețele de distribuție.

Pentru România, impactul nu se reduce la importurile directe de petrol din Golf. Prețurile internaționale ale energiei influențează și piețele pe care se aprovizionează companiile europene.

O scumpire a combustibilului poate apăsa asupra transportului rutier, agriculturii, industriei și distribuției alimentare. Nu orice creștere a prețurilor din România poate fi atribuită conflictului, dar nici economia românească nu este izolată de el.

Prețul pâinii nu se stabilește în Strâmtoarea Ormuz. Însă costul energiei și al transportului poate ajunge până la brutărie.

  • Gazul Qatarului. Diversificarea devine apărare economică

Într-o economie globală în care gazele naturale lichefiate călătoresc pe mare, securitatea nu se mai măsoară doar în baterii antiaeriene. Pentru Qatar, contractele de aprovizionare, terminalele de lichefiere și porturile de destinație alcătuiesc o a doua hartă strategică. Diversificarea surselor și a partenerilor comerciali poate reduce dependența de o singură rută, fără a elimina riscul întreruperilor de transport.

Această dimensiune economică se leagă de acordul de la Istanbul: Al Jazeera și Anadolu au relatat, la 14 noiembrie, că cele două state au reafirmat cooperarea energetică, în special în domeniul gazelor naturale lichefiate. Nu rezultă de aici că un acord militar garantează automat livrările sau că toate proiectele comerciale sunt deja finanțate.

  • Când marea se îmbolnăvește, setea amenință securitatea națională

Există un pericol mai puțin vizibil decât atacurile cu rachete: degradarea mediului marin.

La 12 noiembrie, The Guardian relata despre pete de petrol observabile din spațiu și despre poluarea unor zone de coastă după atacuri asupra navelor.

Pentru statele Golfului, consecințele pot depăși pierderile comerciale.

Qatarul, Bahrainul, Kuweitul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite depind, în proporții diferite, de desalinizarea apei de mare. Într-o regiune cu resurse naturale limitate de apă dulce, instalațiile de desalinizare sunt infrastructuri vitale.

Deteriorarea calității apei marine, întreruperea alimentării cu energie sau avarierea instalațiilor pot afecta alimentarea populației.

Aici, petrolul și apa se întâlnesc într-un paradox dramatic. Bogăția energetică a regiunii coexistă cu o vulnerabilitate fundamentală: necesitatea de a transforma apa sărată în apă potabilă. Un stat poate avea rezerve uriașe de gaze și petrol și, în același timp, să depindă de funcționarea neîntreruptă a unor instalații pentru a asigura apa locuitorilor săi. În Golf, securitatea națională începe uneori de la robinet.

  • Trei oameni în jurul unei mese. Restul lumii așteaptă verdictul

La 19 noiembrie 2026 este anunțată, la Shenzhen, în marja reuniunii Cooperării Economice Asia-Pacific (APEC), o întâlnire între Donald Trump, Xi Jinping și Vladimir Putin. Casa Albă și Kremlinul au comunicat intenția reuniunii, potrivit relatărilor Reuters și Associated Press din 14 noiembrie. Este o întâlnire viitoare, nu un acord deja încheiat.

Controlul armamentelor nucleare și războiul din Iran se numără printre temele anticipate de partea americană. Nu există însă un rezultat negociat și nici confirmarea unei sesiuni distincte consacrate Strâmtorii Ormuz sau acordului Qatar–Turcia. A confunda agenda posibilă cu o decizie ar însemna să transformăm analiza în profeție.

Întâlnirea ridică o întrebare mai mare decât fotografia celor trei lideri: poate fi discutată ordinea lumii fără ca statele care îi suportă consecințele să aibă un cuvânt hotărâtor?

Statele Unite sunt implicate direct în conflictul cu Iranul și au angajamente militare față de partenerii lor regionali. China are interese majore în continuitatea aprovizionării energetice și în securitatea rutelor comerciale care leagă Asia de Europa.

Rusia întreține relații strategice cu Teheranul și urmărește evoluția raportului de putere dintre Washington, Beijing și statele Orientului Mijlociu.

Washingtonul este implicat militar în conflict și are obligații față de partenerii săi. Beijingul depinde de continuitatea rutelor energetice și comerciale. Moscova are legături strategice cu Teheranul și propriile calcule energetice. Interesele se intersectează, dar nu coincid. O înțelegere între marile puteri nu ar transforma automat strâmtorile în culoare sigure și nici nu ar înlocui voința statelor riverane.

Golful poate ajunge pe masa negocierilor ca problemă de securitate, energie și libertate a navigației. Dar stabilitatea sa nu poate fi desenată exclusiv de capitale aflate la mii de kilometri de țărmurile lui.

O nouă Ialtă? Comparația poate seduce prin dramatism, dar istoria nu se repetă după scenariul comentatorilor. Asemănarea relevantă este tentația marilor puteri de a decide pentru alții.

Odinioară, marile puteri își împărțeau lumea pe hărți. Astăzi, lumea le cere să-i garanteze drumurile.

  • Curmala, karakul și toamna arabă. Viața refuză să capituleze

În Golf, anotimpurile nu seamănă cu ale noastre. Toamna nu vine neapărat cu frunze ruginii și ploi reci. Vine cu o lumină mai blândă, cu seri în care oamenii se întorc pe terase, cu plimbări pe faleze și cu piețe în care viața își reia ritmul după lunile de căldură apăsătoare.

La Doha, ceaiul karak rămâne un ritual. În souq-uri, curmalele se vând alături de șofran, cardamom și parfumuri orientale. La Riyadh, familiile caută răcoarea serii. În Oman, marea și munții păstrează o geografie care pare mai veche decât toate conflictele politice ale prezentului. Această lume nu poate fi redusă la petroliere, baze militare și grafice bursiere.

În spatele statisticilor există copii care merg la școală, oameni care își așteaptă salariile, comercianți care își deschid magazinele, familii care își fac planuri și bătrâni care își amintesc un Golf foarte diferit de cel de astăzi.

Generațiile mai vârstnice au cunoscut regiunea înainte ca petrolul și gazele să transforme așezările de coastă în metropole. Generațiile tinere au crescut într-o lume a aeroporturilor internaționale, a universităților, a tehnologiei și a unei prosperități pe care o considerau durabilă.

Războiul le obligă acum să redescopere fragilitatea acestei prosperități. Nu este doar o criză militară. Este o confruntare între promisiunea modernității și vechea nesiguranță a istoriei.

  • Ce soare răsare în viața noastră?

Am ajuns să trăim într-o lume în care un atac asupra unui petrolier poate modifica prețul unei asigurări, o decizie a unei companii maritime poate scumpi transportul unui container, iar un acord militar semnat la Istanbul poate schimba calculele strategice ale unor capitale aflate la mii de kilometri distanță.

Duminica, în timp ce Europa se odihnește, o parte a burselor Golfului începe deja să evalueze riscurile noii săptămâni.

La Doha se servește în continuare karak. La Riyadh, oamenii își continuă viața. În porturi, containerele așteaptă să fie încărcate. În Ormuz, marinarii privesc marea cu o atenție pe care altădată o rezervau furtunilor.

Iar undeva, într-o locuință din România, cineva își face socotelile pentru luna următoare. Între aceste două lumi nu mai există distanța liniștitoare pe care ne-o arată hărțile. Există o singură economie, străbătută de aceleași rute, de aceleași temeri și de aceleași costuri.

Războaiele nu se termină întotdeauna acolo unde se opresc armele. Ele continuă în prețuri, în datorii, în nesiguranță și în anii pe care oamenii îi pierd încercând să își reconstruiască viața.

Soarele răsare în fiecare dimineață peste Golful Persic. Răsare și peste România. Dar lumina lui nu mai cade peste aceeași lume.

 

Autor: Dona Tudor – conferențiar universitar, doctor în științe militare, a fost reporter de teren, corespondent special și realizator de emisiuni de actualități la Televiziunea Română, poet, eseist, publicist, membru UZPR și UCIN. Membru CRIFST din cadrul Academiei Române, Divizia Istoria Ştiinţei. 

BVB | Știri BVB
SINTEZA S.A. (STZ) (13/11/2026)

Radierea societatii Chimprod SA

SIMTEL TEAM (SMTL) (13/11/2026)

Revizuirea estimarilor financiare consolidate pentru exercitiul financiar 2026

FONDUL PROPRIETATEA (FP) (13/11/2026)

Raport trimestrial pentru trimestrul incheiat la 30 septembrie 2026

SOCEP S.A. (SOCP) (13/11/2026)

Admitere la finantare/intrare in etapa precontractuala proiect fonduri europene