Interviu Daniela Dărăban, ACUE: “Tranziția energetică nu mai este definită doar de câți MW instalăm, ci de capacitatea de a crea valoare economică în jurul lor”

• Dezvoltarea regenerabilelor atrage investiții industriale, susține electrificarea economiei și creează locuri de muncă în domenii cu valoare adăugată ridicată”

• “Cadrul de reglementare asigură finanțarea pentru investiții de aproximativ 3,8 miliarde de euro în perioada 2025-2030; studiile arată însă că necesarul total de investiții pentru intervalul 2020-2030 este estimat între 9,2 și 11,5 miliarde de euro, ceea ce indică un deficit de finanțare semnificativ care va trebui acoperit în principal prin capital privat”

• “În ceea ce privește modificările recente privind ATR-urile și majorarea garanțiilor financiare, consider că acestea reprezintă un pas în direcția corectă”

• “Stocarea nu mai este privită ca o tehnologie de nișă, ci ca infrastructură critică pentru competitivitate și integrarea regenerabilelor”

• “În prima jumătate a anului 2026, ANRE a validat mai puțin de 5% din volumul cererilor aflate în analiză, iar plățile efectuate de la buget au reprezentat aproximativ 1% din obligațiile restante”

• Interviu cu Daniela Dărăban,  director executiv al Federaţiei Asociaţiilor Companiilor de Utilităţi din Energie (ACUE)

România traversează cea mai accelerată perioadă de investiții în energie regenerabilă din ultimii ani. Care sunt principalele oportunități pe care le vedeți pentru piața locală în următorii 3-5 ani?

Daniela Dărăban: Pentru un sector care funcționează prin definiție pe baza stabilității și predictibilității cadrului de reglementare și decizional, cea mai mare oportunitate a următorilor ani este, paradoxal, schimbarea.

Tranziția energetică nu înseamnă doar instalarea unor noi capacități de producție din surse regenerabile, ci transformarea profundă a întregului ecosistem energetic: dezvoltarea tehnologiilor de stocare, digitalizarea și modernizarea rețelelor, integrarea inteligenței artificiale, apariția unor noi piețe precum cele pentru biometan și hidrogen, dezvoltarea mecanismelor de partajare a energiei și consolidarea rolului prosumatorilor.

Adevărata miză nu mai este câți MW instalăm, ci capacitatea de a integra și valorifica aceste investiții. Accentul s-a mutat deja de la simpla producție de energie din surse regenerabile către integrarea inteligentă a sistemului, digitalizare, flexibilitate și dezvoltarea unor noi industrii.

Pentru România, oportunitatea este să transforme această perioadă de schimbare într-un avantaj competitiv. Dezvoltarea regenerabilelor atrage investiții industriale, susține electrificarea economiei și creează locuri de muncă în domenii cu valoare adăugată ridicată. Potrivit unui studiu realizat la nivelul sectorului, în cazul României, deblocarea investițiilor suplimentare necesare pentru modernizarea rețelelor ar putea genera beneficii economice de până la 10,6 miliarde de euro anual, echivalentul a aproximativ 3,3% din PIB.

Experiența europeană confirmă acest potențial. În Spania, sectorul regenerabilelor contribuie cu aproximativ 19,4 miliarde de euro la economie și susține peste 130.000 de locuri de muncă, energia verde devenind un factor important pentru atragerea investițiilor industriale și a capitalului străin. În jurul investițiilor în regenerabile, state precum Danemarca, Germania, Italia sau Suedia au construit companii și lanțuri valorice – de la turbine eoliene și cabluri de înaltă tensiune până la baterii și materiale industriale cu emisii reduse.

În același timp, pe măsură ce primele generații de panouri fotovoltaice, baterii și echipamente energetice ajung la maturitate, se dezvoltă o nouă economie circulară bazată pe reutilizare, recondiționare, reciclare și recuperarea materiilor prime critice. Uniunea Europeană tratează deja această direcție ca pe o prioritate strategică.

Cred că următorul avantaj competitiv nu va aparține celor care produc cea mai multă energie din surse regenerabile, ci celor care reușesc să construiască în jurul acesteia noi industrii, noi tehnologii și noi modele de business. Tranziția energetică nu mai este definită doar de câți MW instalăm, ci de capacitatea de a crea valoare economică în jurul lor. Panourile fotovoltaice, bateriile și materiile prime critice nu trebuie privite ca produse cu un ciclu de viață limitat, ci ca resurse care pot genera valoare de mai multe ori. Aici văd una dintre cele mai interesante oportunități pentru România în următorul deceniu.

Ați spus recent că România riscă un decalaj în integrarea energiei verzi dacă nu armonizează dezvoltarea producției cu investițiile în rețele. Unde suntem astăzi și care sunt cele mai mari vulnerabilități?

Daniela Dărăban: Vorbim frecvent despre potențialul nostru energetic, despre resursele regenerabile sau despre poziția geografică favorabilă, însă mult mai rar discutăm despre modul în care acest potențial este integrat într-o strategie economică coerentă. Energia nu ar trebui privită ca un scop în sine, ci ca un instrument pentru creșterea competitivității economiei, atragerea investițiilor și dezvoltarea unor noi industrii. În același timp, dezbaterea publică rămâne concentrată în mare măsură pe consumatorul casnic și pe evoluția facturilor, deși miza pe termen lung este capacitatea energiei de a susține investițiile cu valoare adăugată, electrificarea și dezvoltarea economică.

Acesta este și motivul pentru care investițiile în rețele trebuie privite dintr-o perspectivă mai largă. Ele nu susțin doar integrarea unor noi capacități de producție, ci creează condițiile necesare pentru apariția unor noi lanțuri valorice și modele de business. Dacă vrem mai multă energie din surse regenerabile, mai multă electrificare, mai multe investiții industriale, centre de date, producție de baterii sau activități asociate economiei circulare, atunci trebuie să discutăm onest despre infrastructura necesară pentru a susține toate aceste dezvoltări. În final, discuția despre rețele nu este doar despre energie, ci despre capacitatea României de a genera investiții, locuri de muncă și valoare adăugată în economie.

Din păcate, o parte din dezbaterea din ultimii ani a rămas blocată într-o logică pe care o consider neproductivă. De cel puțin trei ani spunem că necesarul de investiții în rețele este mai mare decât nivelul finanțărilor deja asigurate, iar răspunsul este adesea că investițiile existente sunt suficiente sau că orice discuție despre investiții suplimentare ar însemna automat costuri mai mari pentru consumatori.

În realitate, provocarea nu este doar volumul investițiilor, ci capacitatea de a atrage capitalul privat necesar pentru realizarea lor. Iar capitalul privat nu poate fi atras prin obiective ambițioase sau declarații de intenție, ci printr-un cadru de reglementare predictibil și prin mecanisme care reflectă realitățile piețelor financiare.

În prezent, cadrul de reglementare asigură finanțarea pentru investiții de aproximativ 3,8 miliarde de euro în perioada 2025-2030, sumă care include și fondurile europene disponibile. Studiile arată însă că necesarul total de investiții pentru intervalul 2020-2030 este estimat între 9,2 și 11,5 miliarde de euro, ceea ce indică un deficit de finanțare semnificativ care va trebui acoperit în principal prin capital privat.

Acesta este motivul pentru care consider că principala vulnerabilitate a României nu este lipsa resurselor sau a interesului investițional, ci viteza cu care reușim să adaptăm cadrul de reglementare și procesele decizionale la realitățile noului sistem energetic. Rețelele vor avea nevoie, fără îndoială, de investiții suplimentare. Întrebarea esențială este dacă vom reuși să mobilizăm aceste investiții suficient de rapid pentru a valorifica oportunitățile create de tranziția energetică.

De aceea cred că ar trebui să mutăm discuția de la costul investițiilor la costul lipsei investițiilor. Pentru că riscul cel mai mare nu este să investim prea mult în infrastructură, ci să investim prea puțin sau prea târziu.

ACUE a solicitat în repetate rânduri un cadru de reglementare mai flexibil. Care sunt cele mai urgente modificări pe care le așteptați de la ANRE în acest domeniu? Cum vedeti modificarile recente facute de ANRE pe zona de ATR/cresterea garantiei financiare?

Daniela Dărăban: Mesajul nostru este destul de simplu: principala provocare a tranziției energetice nu este lipsa capitalului, ci capacitatea de a crea un cadru de reglementare suficient de predictibil și stimulativ pentru a atrage acest capital. Capital există. Tehnologie există. Ambiție investițională există. Ceea ce trebuie să ofere autoritățile este coerență și mecanisme de reglementare adaptate noilor realități ale sectorului energetic. Fiecare euro investit în rețele poate genera economii de peste 2 euro în costurile totale ale sistemului energetic, potrivit ENTSO-E TYNDP 2024.

Din perspectiva noastră, există trei direcții prioritare.

Prima este crearea unui cadru care să stimuleze investițiile în rețele și să permită atragerea finanțării necesare pentru modernizarea și extinderea infrastructurii. Tranziția energetică presupune volume de investiții fără precedent, iar reglementarea trebuie să țină cont de această realitate.

A doua este recunoașterea noilor responsabilități asumate de operatorii de rețea. Digitalizarea, securitatea cibernetică, integrarea resurselor distribuite, flexibilitatea și reziliența sistemului nu mai sunt opțiuni, ci obligații esențiale pentru funcționarea sectorului energetic.

A treia este dezvoltarea unui cadru care să permită investițiile anticipative. În mod tradițional, rețelele au fost dezvoltate ca răspuns la cererea existentă. În noul context, acest model devine insuficient. Dacă vrem să atragem investiții industriale, centre de date, capacități de stocare sau noi proiecte de producție, infrastructura trebuie să fie pregătită înainte ca aceste investiții să ajungă efectiv în teren.

Abordarea exclusiv reactivă nu mai este suficientă. Rețeaua nu trebuie doar să urmeze dezvoltarea economică, ci să o faciliteze. De altfel, studiile europene arată că investițiile realizate la timp în infrastructură generează economii semnificative la nivelul întregului sistem energetic și reduc costurile pe termen lung pentru economie și consumatori.

În ceea ce privește modificările recente privind ATR-urile și majorarea garanțiilor financiare, consider că acestea reprezintă un pas în direcția corectă. Capacitatea de rețea este o resursă limitată și este normal ca aceasta să fie rezervată proiectelor care demonstrează un nivel adecvat de maturitate tehnică și financiară.

În același timp, este important să nu confundăm gestionarea mai eficientă a capacității existente cu rezolvarea problemei de fond. Eliberarea capacităților blocate este necesară, însă nu poate substitui investițiile necesare pentru adaptarea rețelelor la transformările profunde care au loc atât pe partea de producție, cât și pe cea de consum. Tranziția energetică înseamnă mai multă producție din surse regenerabile, mai multă electrificare, mai multă flexibilitate și mai multă digitalizare. Toate acestea necesită infrastructură nouă și investiții susținute. De aceea, avem nevoie atât de o utilizare mai eficientă a rețelelor existente, cât și de un ritm accelerat al investițiilor în dezvoltarea lor.

În contextul creșterii numărului de prosumatori, ce modificări legislative considerați necesare pentru a evita apariția unor probleme în rețele?

Daniela Dărăban: La aproape 3.800 MW instalați și peste 330.000 de prosumatori, următoarea etapă nu mai este creșterea capacității instalate, ci integrarea inteligentă a acesteia în sistem. Simpla creștere a numărului de prosumatori nu reprezintă un obiectiv în sine. Dezbaterea s-a mutat deja către o altă întrebare: cum integrăm această producție descentralizată într-un sistem care trebuie să rămână sigur, eficient și echilibrat?

Obiectivul este valorificarea flexibilității, a stocării și a consumului local al energiei produse. Din acest motiv, consider că România ar trebui să acorde o atenție mult mai mare dezvoltării comunităților de energie și mecanismelor de partajare a energiei. Acestea permit utilizarea locală a unei părți mai mari din energia produsă, reduc presiunea asupra rețelelor și transformă prosumatorii din participanți individuali în actori integrați ai sistemului energetic.

În paralel, sunt esențiale accelerarea implementării contoarelor inteligente, dezvoltarea cadrului pentru flexibilitate și continuarea investițiilor în digitalizarea și modernizarea rețelelor. Fără aceste elemente, flexibilitatea rămâne un concept teoretic, iar costurile de integrare vor crește.

Experiența europeană arată că aceste soluții funcționează. În Germania, modelările Agora Energiewende indică faptul că utilizarea flexibilă a vehiculelor electrice, pompelor de căldură și stocării rezidențiale, stimulată inclusiv prin tarife dinamice de rețea, poate reduce aproape la jumătate costurile suplimentare de modernizare a rețelei de joasă tensiune, de la 10,5 miliarde de euro la 5,8 miliarde de euro.

În fond, miza următorilor ani nu este să avem cât mai mulți prosumatori, ci să construim un sistem în care prosumatorii, comunitățile de energie, stocarea și rețelele inteligente funcționează împreună în beneficiul întregului sistem energetic.

Ați afirmat că investițiile în capacități de stocare sunt critice pentru funcționarea sistemului energetic. Unde se află România astăzi în raport cu nevoile reale de stocare?

Daniela Dărăban: Stocarea nu mai este privită ca o tehnologie de nișă, ci ca infrastructură critică pentru competitivitate și integrarea regenerabilelor. Flexibilitatea și stocarea sunt considerate elemente esențiale ale noului sistem energetic.

România a accelerat puternic în ultimul an, dar suntem încă la începutul cursei. Potrivit estimărilor ANRE, România ar putea ajunge la 2.000 MW în stocare până la finalul anului 2026. Dar trebuie să privim și dimensiunea necesarului. Analize recente ale Transelectrica arată că integrarea întregii capacități din surse regenerabile planificate va necesita între 10 și 20 GWh de stocare până în 2030. Diferența dintre cei 1,63 GWh instalați astăzi și necesarul estimat pentru finalul deceniului arată foarte clar dimensiunea efortului care urmează.

În spațiul public apar frecvent discuții despre faptul că România exportă energie la prețuri mici și importă ulterior la prețuri mai ridicate sau despre faptul că alte state din regiune avansează mai rapid în dezvoltarea capacităților de stocare. Problema este că multe state europene au înțeles deja că piața singură nu generează întotdeauna investițiile necesare în stocare și au creat mecanisme dedicate.

Italia a introdus o schema de sprijin care oferă contracte pe termen lung pentru proiectele de stocare și reduce riscul investițional. Mai multe state folosesc scheme de sprijin, piețe de capacitate, mecanisme de flexibilitate sau licitații dedicate pentru stocare.

În România, am avut un sprijin important prin fonduri europene și PNRR, însă modelul de dezvoltare se bazează încă în principal pe inițiativa investitorilor și pe presupunerea că veniturile din piață vor genera în mod natural capacitățile de stocare de care sistemul are nevoie.

Experiența europeană arată însă că, pe măsură ce ponderea energiei din surse regenerabile crește, stocarea nu mai poate fi privită exclusiv ca o investiție comercială individuală. Ea devine o componentă esențială a infrastructurii energetice, cu beneficii care depășesc veniturile directe ale unui proiect și se regăsesc în reducerea costurilor sistemului, diminuarea congestiilor, valorificarea mai eficientă a energiei produse și evitarea unor investiții suplimentare în rețele. În multe state europene, aceste beneficii sunt deja recunoscute prin mecanisme dedicate de remunerare a flexibilității și stocării.

Avem nevoie de un model care să stimuleze simultan dezvoltarea capacităților de producție, a rețelelor, a flexibilității și a stocării, astfel încât întregul sistem să funcționeze eficient și la costuri cât mai reduse.

Cum vedeți rolul stocării în reducerea volatilității prețurilor și în integrarea producției regenerabile?

Daniela Dărăban: Volatilitatea prețurilor nu este doar o consecință a modului în care funcționează piețele de energie. Ea reflectă o realitate fundamentală a sistemului electric – producția și consumul trebuie echilibrate permanent.

Pe măsură ce ponderea regenerabilelor crește, aceste variații devin mai accentuate, deoarece producția depinde de disponibilitatea resurselor naturale și nu întotdeauna coincide cu profilul consumului. Piața transmite exact această realitate. Când există surplus de producție și cererea este redusă, prețurile scad puternic, uneori până la valori negative. Când producția – scade iar cererea rămâne ridicată, prețurile cresc rapid. Stocarea permite transferul energiei din perioadele de excedent către perioadele în care aceasta este mai valoroasă pentru sistem și pentru consumatori.

Dimensiunea provocării este evidențiată și de estimările Comisiei Europene. Ponderea energiei din surse regenerabile în sistemul electric al UE ar putea ajunge la aproximativ 69% în 2030 și la 80% în 2050, ceea ce va crește semnificativ necesarul de flexibilitate al sistemului.

În lipsa flexibilității și a stocării, prețurile devin principalul mecanism prin care sistemul încearcă să echilibreze diferențele dintre producție și consum. Cu cât avem mai multe resurse de flexibilitate, cu atât putem reduce amplitudinea acestor variații, integra mai eficient energia regenerabilă și valorifica mai bine energia produsă.

În contextul transformării sistemului energetic, considerați că actualul model de tarifare a rețelelor mai răspunde modului în care consumatorii utilizează infrastructura? Este momentul pentru introducerea tarifelor binom?

Daniela Dărăban: Metodologia de tarifare trebuie să reflecte modul în care este utilizată infrastructura și să transmită semnale economice pentru o utilizare mai eficientă a rețelei. Un tarif bazat exclusiv pe volumul de energie consumată nu mai surprinde pe deplin realitățile noului sistem energetic.

Costurile rețelei sunt determinate în mare măsură de capacitatea pe care aceasta trebuie să o pună la dispoziția utilizatorilor, nu doar de numărul de kWh consumați. Din acest motiv, este firesc ca modul de tarifare să țină cont atât de energia consumată, cât și de modul în care fiecare utilizator utilizează și rezervă capacitatea rețelei.

Discuția despre tariful binom nu este o discuție despre creșterea tarifelor și nici despre venituri suplimentare pentru operatorii de distribuție. Este o discuție despre o repartizare mai echitabilă a costurilor și despre transmiterea unor semnale economice care să încurajeze utilizarea eficientă a infrastructurii existente.

În plus, o utilizare mai eficientă a rețelei poate reduce necesarul unor investiții suplimentare de întărire a infrastructurii. Dacă reușim să diminuăm vârfurile de consum și să folosim mai bine capacitatea deja disponibilă, o parte dintre investițiile necesare pot fi amânate sau optimizate, cu beneficii pentru întregul sistem.

Acesta este și motivul pentru care Comisia Europeană și ACER promovează metodologii tarifare mai cost-reflective. Obiectivul este utilizarea mai eficientă a rețelelor existente, integrarea noilor tehnologii și reducerea costului total al sistemului energetic. Cred că și în România este momentul să avem o discuție matură despre această evoluție.

În multe state europene au fost utilizate măsuri fiscale, precum reducerea TVA la energie, pentru diminuarea impactului asupra consumatorilor. Ce lecții ar putea prelua România și cât de importantă este politica fiscală în menținerea competitivității sectorului energetic?

Daniela Dărăban: Prima lecție pe care România ar trebui să o învețe este ce să nu mai facă. Măsurile de intervenție adoptate în perioade de criză trebuie să rămână excepționale, bine țintite și strict temporare.

Toate companiile membre ACUE care furnizează energie electrică și gaze naturale au participat la schema de compensare și așteaptă încă rambursarea unor sume importante datorate de stat. Valoarea plăților restante este estimată la peste 1 miliard de euro, iar în numeroase cazuri întârzierile depășesc doi ani.

Datele disponibile arată că, în prima jumătate a anului 2026, ANRE a validat mai puțin de 5% din volumul cererilor aflate în analiză, iar plățile efectuate de la buget au reprezentat aproximativ 1% din obligațiile restante.

Aceste întârzieri au obligat furnizorii să prefinanțeze schema, suportând integral costurile de finanțare. Efectele nu se limitează însă la presiunea asupra lichidității. Ele afectează și concurența. Furnizorii care au participat la schemă continuă să suporte impactul financiar al întârzierilor, în timp ce noii participanți la piață nu au fost expuși acelorași obligații. Rezultatul este apariția unor dezechilibre concurențiale care nu au legătură cu performanța comercială sau operațională a companiilor.

Există o diferență fundamentală între o politică socială finanțată și administrată de stat și una a cărei povară financiară este transferată către companii private. Protecția consumatorilor reprezintă o responsabilitate legitimă a statului, iar costurile asociate acesteia ar trebui asumate transparent prin instrumente bugetare și fiscale.

În același timp, măsurile destinate susținerii competitivității industriei ar trebui implementate prin mecanisme dedicate și, acolo unde este necesar, prin scheme de ajutor de stat compatibile cu regulile europene, nu prin transferarea costurilor și riscurilor către participanții din piață.

Din această perspectivă, politica fiscală joacă un rol esențial atât în protejarea consumatorilor, cât și în menținerea competitivității sectorului energetic. Măsurile fiscale au avantajul de a oferi un beneficiu direct consumatorilor, fără a crea blocaje administrative și fără a transforma companiile din energie în finanțatori ai politicilor publice.

Mai multe state europene oferă exemple relevante în ceea ce privește utilizarea TVA ca instrument de sprijin pentru consumatorii de energie. Grecia, Italia și Belgia aplică cote reduse de TVA pentru energia electrică. Germania menține cota standard de TVA, însă compensează parțial costurile prin finanțarea din bugetul de stat a unei părți din tarifele de rețea și prin eliminarea unor taxe incluse în factura de energie. Franța a adoptat măsuri dedicate susținerii companiilor, iar Spania a utilizat, în mod succesiv, mecanisme temporare de reducere a TVA pentru a atenua efectele creșterii prețurilor la energie.

Reducerea TVA poate fi aplicată efectiv direct în factura emisă consumatorului final, ceea ce face ca efectul asupra prețului plătit să fie imediat, vizibil și ușor de înțeles. Din acest motiv, măsura este considerată simplu de implementat din perspectiva relației furnizor client.

Totuși, reducerea TVA nu influențează în mod direct costurile de producție, transport, distribuție sau alte operațiuni din lanțul energetic. Cu alte cuvinte, ea nu modifică prețul de bază al energiei și nici costurile suportate de companiile din sector, ci reduce doar componenta fiscală inclusă în factura finală a consumatorului.