Martin Moise, PATRES: “În următorii ani, competitivitatea unui sistem energetic nu va mai fi determinată doar de câtă energie verde produce, ci și de cât de eficient o poate stoca, transporta și utiliza atunci când este nevoie de ea”

• “Rețeaua electrică nu mai este doar o infrastructură de transport și distribuție a energiei. A devenit resursa strategică care stabilește ritmul investițiilor și, implicit, ritmul tranziției energetice”

• “România nu mai are o problemă de atractivitate pentru investitori. Capital există, interes există, iar oportunitățile sunt recunoscute la nivel european. Provocarea este alta: capacitatea de a transforma acest interes în investiții implementate, într-un ritm compatibil cu obiectivele de securitate energetică, competitivitate și decarbonizare”

• “Accesul la rețea a devenit una dintre cele mai valoroase resurse din sectorul energetic”

• “Primele runde de licitații CfD au transmis un mesaj foarte clar: România a redevenit o piață în care investitorii au încredere”

• “Principalul obstacol în dezvoltarea pieței contractelor bilaterale pe termen lung nu este lipsa de interes din partea participanților, ci lipsa de predictibilitate a cadrului de reglementare”

• “Următoarea etapă a tranziției energetice nu va mai fi definită de numărul de MW instalați, ci de flexibilitatea pe care aceștia o aduc sistemului”

• Interviu cu Martin Moise, prim-vicepreședintele PATRES

România vorbește astăzi despre investiții de miliarde de euro în energie regenerabilă. Suntem într-un moment de boom real sau încă într-o fază de promisiuni și proiecte pe hârtie?

Martin Moise: Cred că traversăm cel mai important ciclu investițional din sectorul energetic românesc de după electrificarea realizată în secolul trecut. Vorbim despre un interes investițional real, alimentat de convergența mai multor factori: obiectivele europene de decarbonizare, mecanismele de sprijin și finanțare – precum Fondul pentru Modernizare și schema Contractelor pentru Diferență (CfD) – dar, în primul rând, de fundamente economice solide. Energia regenerabilă a devenit, în majoritatea cazurilor, cea mai competitivă tehnologie pentru dezvoltarea de noi capacități de producție a energiei electrice.

Totuși, este esențial să facem diferența între proiectele aflate în diferite stadii de dezvoltare și capacitățile care vor produce efectiv energie. În orice piață aflată într-o etapă de creștere accelerată există un proces firesc de selecție. Nu toate proiectele vor ajunge la stadiul de exploatare comercială și nici nu este necesar să se întâmple acest lucru. Maturizarea pieței presupune ca proiectele viabile din punct de vedere tehnic, economic și financiar să fie cele care se concretizează.

România nu mai are o problemă de atractivitate pentru investitori. Capital există, interes există, iar oportunitățile sunt recunoscute la nivel european. Provocarea este alta: capacitatea de a transforma acest interes în investiții implementate, într-un ritm compatibil cu obiectivele de securitate energetică, competitivitate și decarbonizare. Pentru sistem contează mai puțin câți gigawați figurează în diverse etape administrative și mult mai mult câți megawați noi sunt puși în funcțiune în fiecare an.

În următorii ani, succesul tranziției energetice nu va fi măsurat prin numărul proiectelor anunțate sau prin valoarea investițiilor estimate, ci prin viteza cu care România reușește să transforme aceste proiecte în infrastructură energetică funcțională, capabilă să livreze energie sigură, accesibilă și competitivă pentru economie.

Cum apreciați modificările recente ale ANRE la regulamentele de racordare și licențiere care pun capăt proiectelor care blochează rețeaua? Este utilă creșterea garanției financiare la 20% din tariful de racordare?

Martin Moise: Accesul la rețea a devenit una dintre cele mai valoroase resurse din sectorul energetic. În condițiile în care cererea pentru racordare depășește semnificativ capacitatea disponibilă, este firesc ca aceasta să fie rezervată proiectelor care au șanse reale de implementare și care pot aduce efectiv noi capacități de producție în sistem.

Din această perspectivă, modificările adoptate recent de ANRE merg în direcția corectă. Introducerea garanțiilor financiare – o măsură susținută de PATRES de mai mulți ani – precum și condiționarea menținerii valabilității Avizului Tehnic de Racordare (ATR) de obținerea Autorizației de Înființare reprezintă instrumente care responsabilizează dezvoltatorii și descurajează blocarea speculativă a capacității de racordare.

În același timp, este important ca aceste reglementări să fie atent calibrate. Există prevederi care pot fi îmbunătățite/corectate astfel încât procesul “de curățare” a pieței să nu afecteze proiectele viabile, dezvoltate cu bună-credință. Obiectivul trebuie să fie eliminarea proiectelor speculative, nu îngreunarea investițiilor serioase.

Capacitatea de racordare trebuie administrată ca o resursă strategică. Fiecare megawatt blocat artificial înseamnă investiții amânate, energie care întârzie să intre în sistem și oportunități pierdute pentru consumatori și pentru economia românească.

În realitate, astăzi provocarea României nu mai este construirea centralelor. O centrală fotovoltaică sau eoliană poate fi realizată într-un timp relativ scurt. Provocarea este viteza cu care reușim să autorizăm, să racordăm și să punem efectiv în exploatare aceste investiții.

Există chiar o situație paradoxală: când centrala e gata – a doua zi trebuie să o oprim! După ani de dezvoltare, luni de construcție și luni dedicate testelor și punerii în funcțiune, o centrală perfect funcțională este obligată să aștepte obținerea certificatului de racordare, a licenței de exploatare comercială și finalizarea tuturor procedurilor administrative înainte de a putea livra energie în sistem. Vorbim de luni întregi în care instalații gata de operare rămân inactive, deși ar putea contribui la creșterea producției interne, la echilibrarea sistemului și la reducerea presiunii asupra prețurilor.

Această situație nu este o problemă tehnică, ci una administrativă. Dacă ne dorim o tranziție energetică accelerată, trebuie să reducem timpul dintre finalizarea investiției și momentul în care centrala începe efectiv să producă energie. Acolo se câștigă sau se pierde, în prezent, viteza de dezvoltare a sectorului.

Primele licitații CfD au generat un interes ridicat. Cum evaluați rezultatele acestora și ce impact vor avea asupra pieței energiei?

Martin Moise: Primele runde de licitații CfD au transmis un mesaj foarte clar: România a redevenit o piață în care investitorii au încredere. Interesul ridicat confirmă atât potențialul sectorului energetic românesc, cât și faptul că acest mecanism răspunde unei nevoi reale a pieței.

Contractele pentru Diferență nu produc energie. Ele produc bancabilitate. Acesta este rolul lor esențial. Prin reducerea riscului comercial și asigurarea unei predictibilități a veniturilor, schema facilitează accesul la finanțare și face posibilă dezvoltarea unor proiecte care, în absența unui astfel de mecanism, ar fi fost mult mai dificil sau mai costisitor de finanțat.

În același timp, ar fi o greșeală să considerăm că schema CfD poate rezolva, de una singură, toate provocările pieței. Un proiect de producere a energiei are nevoie de teren, autorizații, acces la rețea, finanțare și un calendar predictibil de implementare. Dacă una dintre aceste componente se blochează, întârzie întregul proiect, indiferent cât de eficient este mecanismul de sprijin.

CfD este unul dintre cele mai importante instrumente de politică publică pentru accelerarea investițiilor în noi capacități de producție. Însă impactul său va depinde de capacitatea României de a dezvolta, în același ritm, infrastructura de transport și distribuție, de a simplifica procesele administrative și de a corecta acele elemente ale schemei care au fost semnalate de investitori pe parcursul primelor licitații.

În cele din urmă, succesul mecanismului nu va fi măsurat prin numărul contractelor semnate, ci prin numărul de centrale care vor fi construite și vor livra energie în Sistemul Energetic Național.

Considerați că schema CfD oferă suficientă predictibilitate pentru atragerea investițiilor pe termen lung?

Martin Moise: Din perspectiva riscului comercial, răspunsul este: parțial. Schema Contractelor pentru Diferență, așa cum este scrisă în România, oferă un nivel important de predictibilitate asupra veniturilor și contribuie la reducerea costului finanțării. Acesta este principalul său merit și motivul pentru care reprezintă un instrument atractiv pentru dezvoltarea noilor investiții.

Totuși, predictibilitatea nu este completă. Există o serie de riscuri comerciale care rămân în sarcina producătorilor și care influențează venitul net al proiectelor. De exemplu, schema nu acoperă perioadele în care prețurile din Piața pentru Ziua Următoare (PZU) sunt negative – o situație care apare din ce în ce mai frecvent pe măsură ce crește ponderea energiei regenerabile. În plus, costurile generate de dezechilibre, aflate și ele pe un trend ascendent, rămân integral în responsabilitatea producătorilor. Din perspectiva unui investitor sau a unei instituții finanțatoare, acestea sunt elemente care reduc gradul de predictibilitate al fluxurilor de numerar.

Un alt aspect care merită analizat este obligația ca energia produsă să fie tranzacționată în Piața pentru Ziua Următoare. Concentrarea unor volume importante de energie în aceeași piață poate accentua fenomenul de canibalizare a prețurilor și poate genera presiuni suplimentare atât asupra proiectelor regenerabile, cât și asupra celorlalte tehnologii de producție.

În opinia noastră, una dintre cele mai importante limitări ale schemei este faptul că nu permite integrarea sistemelor de stocare în baterii în cadrul proiectelor beneficiare de CfD. În contextul actual al pieței, flexibilitatea devine la fel de importantă ca producția de energie. Stocarea contribuie la reducerea dezechilibrelor, limitează efectele prețurilor negative și permite o integrare mai eficientă a energiei regenerabile în sistem. Din acest motiv, considerăm că această restricție ar trebui reconsiderată.

Schema CfD reprezintă un pas înainte și un instrument esențial pentru atragerea investițiilor pe termen lung. În același timp, credem că există spațiu pentru îmbunătățiri. Multe dintre aceste aspecte au fost semnalate de industrie încă din etapa de consultare publică, iar dialogul cu autoritățile continuă. Sunt optimist că, pe măsură ce schema se maturizează, vor fi aduse ajustările necesare pentru ca aceasta să răspundă cât mai bine realităților din piață și obiectivelor pe termen lung ale sectorului energetic.

Există riscul ca anumite categorii de investitori să fie avantajate în detrimentul altora prin actualul mecanism de sprijin?

Martin Moise: Orice mecanism de sprijin bazat pe competiție favorizează, într-o anumită măsură, investitorii care au acces mai rapid la capital, la finanțare și la capacitatea de a dezvolta proiecte mature. Acest lucru nu este specific României, ci reprezintă o caracteristică a tuturor piețelor europene care utilizează mecanisme competitive de alocare.

Important este ca regulile să fie transparente, nediscriminatorii și să ofere șanse egale tuturor investitorilor care îndeplinesc condițiile de eligibilitate. Obiectivul României nu ar trebui să fie favorizarea unei anumite categorii de investitori, ci dezvoltarea unei piețe competitive și diversificate.

România are nevoie atât de fonduri internaționale și investitori instituționali, care pot mobiliza capital semnificativ, cât și de dezvoltatori și antreprenori români, care cunosc foarte bine specificul pieței locale și contribuie la consolidarea ecosistemului energetic. O piață dominată de câțiva jucători este mai puțin competitivă și mai puțin inovatoare.

Experiența ultimilor ani arată că diversitatea investitorilor accelerează dezvoltarea pieței și crește reziliența sistemului energetic. În final, succesul nu va fi dat de numărul companiilor care câștigă licitații, ci de capacitatea României de a crea un mediu în care investițiile serioase, indiferent de dimensiunea dezvoltatorului, pot fi implementate rapid și eficient.

În ce măsură dezvoltarea capacităților de stocare va deveni condiția esențială pentru următoarea etapă a expansiunii regenerabilelor?

Martin Moise: Cred că următoarea etapă a tranziției energetice nu va mai fi definită de numărul de MW instalați, ci de flexibilitatea pe care aceștia o aduc sistemului. Până acum am vorbit aproape exclusiv despre costul energiei produse. De acum înainte vom vorbi din ce în ce mai mult despre capacitatea proiectelor de a livra energie atunci când sistemul are nevoie de ea.

Valoarea unui proiect regenerabil nu va mai fi determinată exclusiv de cantitatea de energie pe care o produce, ci și de flexibilitatea pe care o aduce sistemului. Din experiența mea, în fotovoltaic ne apropiem de situația în care fiecare euro investit în producție va trebui însoțit de încă un euro investit în stocare plus rețele și flexibilitate. Altfel, riscăm să construim capacități pe care sistemul nu le poate integra și valorifica eficient, ceea ce va conduce la limitări în funcționare, pierderi economice și o utilizare suboptimă a investițiilor. Stocarea nu mai este un element opțional, ci devine parte integrantă a arhitecturii noului sistem energetic.

În următorii ani, competitivitatea unui sistem energetic nu va mai fi determinată doar de câtă energie verde produce, ci și de cât de eficient o poate stoca, transporta și utiliza atunci când este nevoie de ea.

România recuperează decalajul față de alte state europene în ceea ce privește bateriile și stocarea energiei?

Martin Moise: România a recuperat într-un ritm accelerat decalajul în ceea ce privește dezvoltarea capacităților de producție din surse regenerabile. În domeniul stocării energiei însă, ritmul este încă insuficient, iar alte state din regiune – campionul regional este Bulgaria -au avansat mai rapid și încep deja să beneficieze de avantajele acestei infrastructuri.

Paradoxal, în România există deja sisteme de stocare construite care nu pot fi puse în funcțiune din cauza întârzierilor legate de racordare și a blocajelor generate de rezervarea speculativă a capacității din rețea. Acesta este un exemplu foarte clar că, în prezent, provocarea nu mai este lipsa investițiilor sau a tehnologiei, ci viteza cu care reușim să transformăm investițiile în capacități operaționale.

În același timp, cred că modul în care prioritizăm investițiile în stocare merită reanalizat. Am prioritizat totodată bateriile stand alone pe care le și finanțăm parțial nerambursabil, deși bateriile amplasate în proximitatea capacităților de producție sau a marilor consumatori – și, ideal, acolo unde producția și consumul coexistă – utilizează infrastructura existentă mult mai eficient și aduc beneficii suplimentare sistemului. În condițiile în care capacitatea rețelei rămâne o resursă limitată, fiecare investiție trebuie evaluată și din perspectiva modului în care contribuie la utilizarea cât mai eficientă a acesteia.

Interes investițional există, finanțare există, iar portofoliul de proiecte este în continuă creștere. Totuși, pentru sistemul energetic contează mai puțin câți megawați-oră sunt planificați și mult mai mult câți megawați-oră sunt instalați, racordați și disponibili pentru exploatare. Capacitățile de stocare funcționale sunt cele care aduc flexibilitate sistemului și creează valoare pentru economie.

În același timp, cred că ne apropiem de o nouă etapă în evoluția sectorului energetic. Pe lângă proiectele de stocare la scară mare, vom asista la o dezvoltare accelerată, chiar o revoluție, a stocării distribuite: baterii instalate la prosumatori, vehicule electrice integrate în sistem prin tehnologii vehicle-to-home (V2H) și vehicle-to-grid (V2G), precum și utilizarea pe scară tot mai largă a tarifelor dinamice. Aceste soluții vor transforma consumatorul într-un participant activ la piața de energie și vor schimba fundamental modul în care funcționează sistemul energetic în următorul deceniu.

Rețelele electrice sunt adesea considerate veriga vulnerabilă a tranziției energetice. Cât de pregătită este infrastructura României pentru integrarea noilor capacități regenerabile?

Martin Moise: Rețeaua electrică nu mai este doar o infrastructură de transport și distribuție a energiei. A devenit resursa strategică care stabilește ritmul investițiilor și, implicit, ritmul tranziției energetice.

În ultimii ani, dezvoltarea proiectelor din surse regenerabile a fost mai rapidă decât extinderea și modernizarea rețelelor. Nu este un fenomen specific României, ci unul întâlnit în întreaga Europă. Diferența o va face viteza cu care reușim să recuperăm acest decalaj.

Astăzi, rețelele trebuie să facă mult mai mult decât să transporte energie. Ele trebuie să integreze volume tot mai mari de producție variabilă, să permită dezvoltarea capacităților de stocare, să gestioneze apariția prosumatorilor, electrificarea consumului și noile fluxuri bidirecționale de energie. Toate acestea presupun investiții consistente, digitalizare și o abordare diferită a modului în care este planificată dezvoltarea infrastructurii.

Investițiile în transport, distribuție și digitalizare trebuie să avanseze în același ritm cu investițiile în producție. Dacă vom continua să dezvoltăm capacități regenerabile fără o infrastructură capabilă să le integreze, riscăm să avem proiecte gata de operare, dar care nu își pot valorifica întregul potențial.

Care sunt cele mai urgente investiții necesare în distribuție și transport pentru a evita blocajele în dezvoltarea proiectelor verzi?

Martin Moise: Prioritatea nu este doar extinderea rețelelor, ci transformarea lor într-o infrastructură inteligentă, capabilă să gestioneze un sistem energetic din ce în ce mai descentralizat și mai dinamic. Avem nevoie de investiții în capacități noi de transport și distribuție, dar și de digitalizare, automatizare și tehnologii care permit gestionarea flexibilității în timp real.

Din punctul meu de vedere, una dintre cele mai urgente investiții este accelerarea implementării contorizării inteligente. Astăzi funcționăm într-o piață în care energia se tranzacționează și se echilibrează la intervale de 15 minute, însă în multe zone consumul este încă determinat pe baza unor contoare citite fizic la intervale de luni de zile. Este o discrepanță care limitează eficiența pieței și încetinește modernizarea întregului sistem energetic.

România are oportunitatea de a evita o parte dintre dificultățile întâmpinate de alte state europene dacă va dezvolta simultan producția de energie regenerabilă, rețelele, capacitățile de stocare și digitalizarea infrastructurii.

Dezvoltarea centrelor de date și a aplicațiilor de inteligență artificială generează o cerere semnificativă de energie. Este România pregătită să răspundă acestei noi provocări?

Martin Moise: Inteligența artificială schimbă fundamental paradigma consumului de energie. După ani în care accentul a fost pus pe eficiență energetică și pe optimizarea consumului, intrăm într-o nouă etapă în care cererea de electricitate va crește accelerat. Centrele de date, inteligența artificială, electrificarea industriei, mobilitatea electrică și pompele de căldură vor transforma energia electrică într-o resursă și mai strategică pentru dezvoltarea economică.

Această evoluție reprezintă o provocare, dar mai ales o oportunitate pentru România. Țările care vor putea oferi energie suficientă, competitivă și cu emisii reduse vor avea un avantaj major în atragerea investițiilor industriale și tehnologice. În acest context, energia regenerabilă nu mai este doar un instrument de atingere a obiectivelor climatice, ci devine un factor de competitivitate economică și de securitate energetică.

 PPA-urile sunt considerate motorul următorului val de investiții în regenerabile. Cât de matură este astăzi piața PPA din România?

Martin Moise: Piața PPA din România a evoluat semnificativ în ultimii ani și cred că ne aflăm la începutul unei noi etape de maturizare.

Cu câțiva ani în urmă, aceste contracte erau privite cu reticență atât de producători, cât și de consumatori. Nu trebuie uitat că, pentru o perioadă îndelungată, contractele bilaterale au fost interzise producătorilor de energie, ceea ce a întârziat dezvoltarea unei piețe naturale a PPA-urilor și a limitat posibilitatea investitorilor de a-și securiza veniturile prin contracte pe termen lung. Astăzi, contextul este complet diferit.

Vedem un interes tot mai mare din partea marilor consumatori industriali, care caută predictibilitate asupra costurilor cu energia, dar și din partea dezvoltatorilor care doresc să își diversifice sursele de venit.

Pe măsură ce costurile tehnologiilor regenerabile au scăzut, iar piața s-a maturizat, PPA-urile au devenit un instrument comercial esențial. Ele oferă predictibilitate pentru ambele părți și creează premisele finanțării unor proiecte fără a depinde exclusiv de mecanisme de sprijin precum Contractele pentru Diferență.

În opinia mea, o piață energetică matură este aceea în care investițiile sunt susținute, într-o măsură tot mai mare, de contracte comerciale și de fundamente economice solide, nu exclusiv de scheme de sprijin. Din această perspectivă, dezvoltarea pieței PPA reprezintă unul dintre cele mai clare semne că sectorul energiei regenerabile din România intră într-o nouă etapă de maturitate.

Ce împiedică dezvoltarea mai rapidă a contractelor bilaterale pe termen lung între producători și marii consumatori de energie?

Martin Moise: Principalul obstacol în dezvoltarea pieței contractelor bilaterale pe termen lung nu este lipsa de interes din partea participanților, ci lipsa de predictibilitate a cadrului de reglementare.

Principala problemă care a împiedicat și încă împiedică dezvoltarea corectă a acestui instrument este permanentul comportament intervenționist al statului. Dacă mă uit retrospectiv, în cei 18 ani de activitate în acest domeniu, de fiecare dată când a fost o criză a prețurilor, statul a intervenit – ba a reglementat, ba a plafonat, ba a re-reglement, avem în spate nenumărate așa zise liberalizări ale pieței, piață care nu a fost niciodată lăsată să funcționeze cu adevărat. Consecințele le vedem și le simțim cu toții ca urmare a acestei abordări contrară însăși conceptului de economie de piață.

Privind retrospectiv, consumatorul vede că în perioadele cu prețuri ridicate a fost „protejat” de intervențiile statului, iar în perioadele cu prețuri scăzute a fost lăsat „expus” mecanismelor pieței. Folosesc ghilimelele în mod deliberat, deoarece, în realitate, pe termen lung, această alternanță între intervenționism și liberalizare a afectat atât consumatorii, cât și producătorii și, în cele din urmă, funcționarea eficientă a pieței.

Acest istoric erodează încrederea în însăși esența contractelor pe termen lung, al căror scop este să ofere predictibilitate și să protejeze atât producătorii, cât și consumatorii împotriva volatilității pieței.

Pe măsură totuși ce apar mai multe exemple de succes și crește încrederea între participanții la piață și în instrumentul per se, contractele pe termen lung vor deveni mult mai frecvente și tot mai sofisticate. România are toate premisele pentru dezvoltarea unei piețe solide de PPA, însă aceasta are nevoie de stabilitate legislativă și de reguli clare, în care intervențiile administrative să fie limitate la situații cu adevărat excepționale.

În actualul context, investitorii consideră PPA-urile o alternativă la schema CfD sau cele două mecanisme sunt complementare?

Martin Moise: În opinia mea, pe termen lung, cele două mecanisme sunt complementare, nu concurente. Contractele pentru Diferență reduc riscul investițional și facilitează finanțarea proiectelor, în timp ce PPA-urile stabilesc relația comercială pe termen lung dintre producător și consumator.

O piață sănătoasă nu depinde de un singur mecanism. Cu cât există mai multe instrumente de gestionare a riscului și de finanțare, cu atât piața devine mai rezilientă și mai atractivă pentru investiții.

Noua lege a prosumatorilor poate accelera dezvoltarea energiei distribuite sau există riscul unor noi dezechilibre în sistem? Cum vedeți evoluția rolului consumatorului, care devine tot mai mult producător, stocator și manager al propriei energii?

Martin Moise:  Remunerația prosumatorilor este azi dezechilibrată și în opinia mea, actuala schemă nu mai are cum să reziste foarte mult. De facto, azi furnizorii înregistrează pierdere cu fiercare kWh preluat de la prosumatori, ori această pierdere este transferată către ceilalți consumatori. Explicația este simplă: prețul energiei la prânz – când prosumatorii injectează în sistem – este mic, iar dimineața și seara când ei consumă din rețea, prețul este mult mai mare. Compensarea actuală pune semnul egal între momentele zilei, ori realitatea pieței este alta.

Prosumatorii reprezintă însă una dintre cele mai importante transformări din sectorul energetic. Ei nu ar trebui priviți ca o problemă pentru rețea, pentru furnizori sau pentru ceilalți consumatori, ci ca o resursă de flexibilitate distribuită, care poate contribui la funcționarea mai eficientă a sistemului.

Consumatorul de mâine nu va mai cumpăra doar energie la un preț unic, reglementat sau nu de către stat. Va produce, va stoca, va gestiona, va încărca sau descărca din mașină – practic va participa activ la piață. Acesta este modelul spre care se îndreaptă toate piețele dezvoltate.

România are șansa de a transforma această evoluție într-un avantaj competitiv, dacă va continua investițiile în digitalizare, stocare, rețele inteligente și va reglementa mecanisme  mai apropiate de realitatea pieței.