* „Adevărata forță strategică constă în a vedea lumea așa cum este, nu așa cum am dori să fie.”
Autor: Corneliu Pivariu – General-maior (cu două stele) în retragere, expert in geopolitică și relații internaționale, cu o experiență de peste 30 de ani în domeniile militar, diplomatic și economic.
Introducere
Trăim într-o epocă în care realitatea nu mai este contestată frontal, ci reinterpretată sistematic. Nu asistăm la dispariția faptelor, ci la o reordonare a lor într-un cadru narativ menit să producă conformare, emoție și loialitate, nu înțelegere. În acest context, narațiunea a încetat să mai fie un instrument de explicare și a devenit un substitut al analizei strategice.
Războiul contemporan se poartă, înainte de toate, în plan cognitiv. Statele, alianțele și actorii non‑statali concurează nu doar pentru teritorii sau resurse, ci pentru controlul sensului: cine definește agresiunea, cine stabilește limitele legitimității și cine decide ce opțiuni sunt considerate „gândibile”. Această competiție narativă nu urmărește clarificarea realității, ci capturarea percepției publice și disciplinarea deciziei politice.
Problema fundamentală nu este existența narațiunilor — acestea au însoțit întotdeauna politica și războiul — ci înlocuirea progresivă a discernământului strategic cu fidelitatea față de propriile cadre interpretative. Atunci când decidentul ajunge să creadă în propria narațiune mai mult decât în datele obiective, strategia se transformă în ritual, analiza în justificare post‑factum, iar consecințele diferă, uneori flagrant, de narațiunea visată.
Această degradare nu este accidentală. Ea este accelerată de ritmul informațional, de presiunea emoțională a spațiului mediatic și de politizarea expertizei. Într‑un asemenea mediu, realismul devine inconfortabil, iar prudența este percepută ca slăbiciune. Cu cât o evaluare este mai lucidă, cu atât este mai probabil să fie marginalizată.
Materialul de față analizează războiul narațiunilor ca fenomen strategic, nu ca simplă problemă de comunicare, și arată modul în care acesta contribuie direct la eroziunea capacității de judecată strategică. Miza nu este demontarea unei narațiuni anume, ci recâștigarea unei culturi a realismului, fără de care politica externă riscă să devină o succesiune de reacții simbolice, costisitoare și, în final, contraproductive.
- Narațiunea ca armă strategică
Narațiunea nu mai este un instrument explicativ, ci un vector operațional de putere. Ea stabilește cine este agresorul și cine victima, ce opțiuni sunt permise sau interzise în dezbaterea publică și ce realități devin vizibile sau sunt excluse din discurs.
În acest context, adevărul factual nu dispare, dar este subordonat utilității politice. O narațiune eficientă nu trebuie să fie complet falsă; este suficient să fie parțial adevărată, intens emoționalizată și repetată obsesiv. Războiul narațiunilor nu urmărește convingerea adversarului, ci capturarea propriei audiențe.
- Planul Marshall[1] și Uniunea Europeană: o comparație narativă
Diferența fundamentală dintre Planul Marshall și situația actuală a Uniunii Europene nu rezidă în dimensiunea resurselor sau în complexitatea instituțională, ci în existența — sau absența — unei narațiuni strategice coerente capabile să ordoneze acțiunea politică, să legitimeze costurile și să ofere un sens inteligibil proiectului geopolitic.
Planul Marshall a fost conceput într‑un moment de criză existențială pentru Europa, dar și într‑un moment de claritate strategică pentru Statele Unite. Reconstrucția economică nu a fost tratată ca scop în sine, ci ca instrument pentru stabilizarea unei ordini politice favorabile. Esențial a fost faptul că această strategie nu a fost prezentată ca un act de dominație, ci ca un demers moral și colectiv, orientat împotriva sărăciei, haosului și disperării. Adversarul real a rămas în fundal, evitându‑se polarizarea discursivă excesivă și facilitând acceptarea programului în Europa Occidentală. Narațiunea a fost simplă, ușor de interiorizat și credibilă, fiind susținută de resurse masive, mecanisme clare de implementare și un leadership politic unitar.
Prin contrast, Uniunea Europeană operează astăzi într‑un mediu geopolitic la fel de instabil, dar fără un cadru narativ comparabil. Deși se confruntă simultan cu războiul din vecinătate, competiția marilor puteri, crize energetice, presiuni migratorii și fragmentare internă, UE nu reușește să formuleze o poveste strategică unificatoare care să explice cetățenilor ce este, ce urmărește și care este finalitatea proiectului european. Discursul oscilează între apelul la valori, accentul pe reguli și reacțiile conjuncturale la crize, fără a fi subsumate unui scop strategic clar.
Fragmentarea leadership‑ului european amplifică această absență narativă. În lipsa unei voci strategice unice, narațiunea devine tehnocratică, abstractă și dificil de internalizat la nivel societal. Cetățeanul european nu se raportează la UE ca la un proiect de destin, ci ca la un mecanism administrativ complex, perceput mai degrabă ca sursă de constrângeri decât de sens.
Diferența dintre Planul Marshall și Uniunea Europeană[2] de astăzi nu ține doar de contextul istoric sau de instrumentele disponibile, ci și de profilul elitelor care formulează și administrează narațiunea strategică europeană[3].
1.2. O posibilă narațiune strategică pentru Uniunea Europeană
Principala vulnerabilitate a Uniunii Europene nu este lipsa resurselor sau a valorilor, ci incapacitatea de a articula o narațiune strategică realistă care să ordoneze acțiunea pe termen lung. O narațiune coerentă ar trebui să pornească de la acceptarea matură a propriei condiții: actor economic major și putere strategică emergentă, nu hegemonică.
Europa nu mai poate pretinde rolul de arhitect al ordinii globale, dar poate deveni un pol de stabilitate într‑o lume fragmentată. Autonomia strategică trebuie redefinită ca și capacitate de susținere a deciziilor dificile, reducere a vulnerabilităților critice și asumare transparentă a costurilor.
În domeniul economic narațiunea trebuie să țină cont în mod realist de situația în industrie, agricultură, energie, atât în interiorul uniunii, cât si în contextul european și mondial, renunțând la absolutizarea unor teme și acțiuni neconforme cu evoluțiile reale și cerințele piețelor. Același lucru trebuie făcut și în domeniul politico-social.
În plan extern, UE ar trebui să treacă de la moralizarea conflictelor la gestionarea lor. O astfel de narațiune nu promite victorii morale rapide, ci stabilitate, reziliență și durabilitate.
- Războiul din Ucraina și capturarea discernământului
Războiul din Ucraina reprezintă cel mai elocvent exemplu contemporan de război al narațiunilor. Dincolo de dimensiunea militară, conflictul a devenit o competiție globală pentru impunerea unui cadru interpretativ legitim, capabil să mobilizeze resurse, să justifice costuri și să reducă spațiul opțiunilor alternative.
În narațiunea occidentală dominantă, conflictul este prezentat ca o confruntare fundamentală între democrație și autoritarism. Ucraina este transformată simbolic într‑un bastion al valorilor occidentale, iar sprijinul acordat devine nu doar o opțiune strategică, ci o obligație morală. Din punct de vedere narativ, această abordare a fost extrem de eficientă.
Problema apare atunci când narațiunea începe să se desprindă de evaluarea strategică realistă. Pe măsură ce conflictul s‑a prelungit, discursul inițial de sprijin defensiv s‑a transformat într‑o promisiune implicită a victoriei totale, în pofida unor indicatori structurali defavorabili. În acest punct, narațiunea nu mai ordonează realitatea, ci o substituie, iar discernământul strategic este afectat.
În contrapondere, narațiunea rusă redefinește conflictul drept „operațiune militară specială”, minimalizând costurile și evitând recunoașterea unui război total. Și aici se manifestă o degradare a discernământului strategic, prin negarea pierderilor și supraestimarea capacității de control.
Cel mai grav efect nu este existența unor versiuni concurente ale realității, ci internalizarea lor necritică de către decidenți și elite. Când narațiunea devine criteriul principal de validare a deciziei, strategia se subordonează discursului, iar opțiunile reale se îngustează periculos.
În concluzie, cazul Ucrainei demonstrează că războiul narațiunilor poate deveni o armă cu dublu tăiș. Atunci când este bine calibrată, narațiunea mobilizează și creează legitimitate. Când însă scapă de sub control și se autonomizează față de realitate, ea erodează discernământul strategic și transformă strategia într-un exercițiu de auto-confirmare.
Într-o lume saturată de mesaje și emoții, adevărata provocare strategică nu mai este doar câștigarea războiului informațional, ci menținerea capacității de a gândi lucid în interiorul propriei narațiuni.
- Degradarea discernământului strategic
Discernământul strategic presupune evaluare lucidă, proporționalitate și anticipare. Degradarea[4] sa se manifestă prin confuzia dintre morală declarativă și interes strategic real, supraestimarea capacităților proprii și subestimarea rezilienței adversarului, precum și decizii motivate de validare publică, nu de eficiență geopolitică.
Cauzele includ accelerarea excesivă a ciclului informațional, presiunea rețelelor sociale asupra liderilor politici și transformarea politicii externe într‑un produs de consum intern.
În acest climat, strategia este înlocuită de reacție, iar planificarea de gesturi simbolice.
- Expertiza capturată și iluzia superiorității morale
Una dintre cele mai persistente erori strategice este credința că superioritatea morală proclamata echivalează cu superioritatea strategică reală. Moralitatea nu compensează deficitele de putere, nu corectează erorile de calcul și nu înlocuiește logistica, coeziunea și voința politică.
Capturarea expertizei apare atunci când expertul nu mai testează narațiunea în raport cu realitatea, ci testează realitatea în raport cu narațiunea acceptabilă[5].
În războiul narațiunilor, expertiza este valorizată doar în măsura în care confirmă linia dominantă. Analiza critică este stigmatizată[6], iar vocile care semnalează limitele, riscurile sau costurile reale sunt excluse exact în momentele în care ar fi cele mai necesare. În absența contradicției, erorile strategice devin sistemice.
- Statele mici și medii: între ecou și autonomie
Statele mici și medii reprezintă categoria cea mai vulnerabilă în războiul contemporan al narațiunilor, nu pentru că ar fi lipsite de capacitate analitică, ci pentru că dispun de o putere limitată de a produce și impune propriile cadre interpretative. Într-un mediu internațional saturat de mesaje concurente, aceste state ajung frecvent să nu mai gândească strategic, ci să rezoneze cu narațiunile altora, devenind consumatori de sens geopolitic, nu producători.
Asimetria narativă dintre marile puteri și actorii de dimensiune medie sau mică este structurală. Marile puteri pot susține narațiuni coerente printr-o combinație de forță militară, greutate economică, influență mediatică globală, rețele academice și think-tank-uri, precum și diplomație activă. Statele mici și medii, în schimb, sunt constrânse să adopte cadre interpretative deja existente, de regulă pe linia alianțelor sau a apartenenței instituționale, chiar și atunci când acestea nu reflectă integral interesele lor specifice.
În acest context, războiul narațiunilor generează o formă subtilă, dar profundă, de dependență strategică. Decizia politică nu mai pornește de la evaluarea realistă a mediului de securitate, ci de la necesitatea alinierii discursive: ce este acceptabil de spus, ce este legitim de susținut și ce poziții sunt permise în cadrul narativ dominant. Astfel, discernământul strategic este înlocuit progresiv de conformism narativ, iar politica externă devine reactivă și previzibilă. România este un exemplu relevant. Ca stat de flanc estic al NATO și membru al Uniunii Europene, România este expusă simultan la mai multe narațiuni concurente: narațiunea securitară transatlantică, discursul normativ european, narațiunile alternative ale actorilor revizioniști și presiunea emoțională a crizelor regionale.
Recâștigarea autonomiei nu presupune contestarea alianțelor sau adoptarea unui discurs disident, ci construirea unei arhitecturi narative proprii, capabile să filtreze mesajele externe și să le integreze într-o viziune națională coerentă. Fără această capacitate, statele mici și medii devin teren de dispută cognitivă într-un război al narațiunilor purtat de alții.
6. România în războiul narațiunilor: de la actor strategic potențial la consumator disciplinat de discurs
România se află într-o poziție geopolitică paradoxală: este un stat cu importanță strategică reală – prin poziția la Marea Neagră, apartenența la flancul estic al NATO, rolul în infrastructura energetică și de transport regional – dar cu o capacitate narativă proprie extrem de limitată. Această discrepanță face ca România să fie una dintre principalele victime ale războiului contemporan al narațiunilor.
În absența unei narațiuni strategice naționale coerente, România a ajuns să își definească poziționarea externă aproape exclusiv prin preluarea și reproducerea fidelă a narațiunilor dominante ale aliaților. Discursul oficial este corect din punct de vedere instituțional, aliniat valoric și previzibil, dar rareori reflectă o articulare proprie a interesului național. Această conformare narativă produce siguranță pe termen scurt, dar vulnerabilitate strategică pe termen lung.
În contextul războiului din Ucraina, această limitare devine evidentă. România este expusă direct la riscuri de securitate, economice și sociale, însă discursul public rămâne predominant derivativ: formulele sunt preluate, nu adaptate; evaluările sunt importate, nu calibrate; iar nuanțele lipsesc. Orice tentativă de analiză realistă a costurilor, limitelor sau scenariilor alternative este rapid marginalizată, fiind percepută ca abatere de la linia narativă acceptată. Astfel, discernământul strategic este sacrificat în favoarea loialității discursive.
Această situație este amplificată de poziția României în cadrul Uniunea Europeană, unde discursul normativ prevalează adesea asupra celui strategic. România nu contestă, nu formulează cadre alternative și nu încearcă să își proiecteze propriile priorități regionale în dezbaterea europeană. În lipsa unei voci articulate, statul român riscă să fie perceput nu ca contributor la securitatea colectivă, ci ca spațiu de aplicare a deciziilor altora.
La nivel intern, războiul narațiunilor produce un efect suplimentar nociv: confuzia dintre analiză și activism discursiv. Mediul mediatic și o parte a elitei intelectuale operează într-o logică binară, moralizatoare, care penalizează prudența strategică și supraevaluează certitudinile emoționale. În acest climat, dezbaterea serioasă despre interesele României la Marea Neagră, despre relația cu vecinii, despre rolul în Inițiativa celor Trei Mări sau despre costurile pe termen lung ale alinierii necondiționate este sever limitată.
Riscul major pentru România nu este pierderea garanțiilor de securitate, ci atrofierea capacității de gândire strategică autonomă. Un stat care nu își formulează propria narațiune ajunge să reacționeze permanent la agenda altora, fără a putea anticipa sau influența evoluțiile. Într-un mediu internațional fluid și impredictibil, această dependență cognitivă poate deveni o vulnerabilitate structurală.
Reconstrucția poziției României nu presupune contestarea alianțelor sau adoptarea unui discurs disident, ci formularea unei narațiuni strategice proprii, compatibile, dar nu subordonate. O astfel de narațiune ar trebui să pornească de la realitățile geografice și istorice ale României, să integreze apartenența euro-atlantică într-o viziune regională coerentă și să ofere decidenților un cadru de interpretare stabil, nu doar un set de lozinci corecte politic.
În lipsa acestui efort, România riscă să rămână un exemplu tipic de stat mediu prins în războiul narațiunilor: important strategic, dar irelevant narativ; expus riscurilor, dar fără instrumente proprii de definire a sensului. Iar într-o lume în care puterea se exercită tot mai mult prin controlul percepției, această formă de vulnerabilitate este la fel de periculoasă ca una militară.
Un ultim aspect concret apărut, este apariția “Consiliului pentru Pace” si a Cartei acestuia, inclusiv ultima poziție exprimată de președintele Donald Trump la Forumul Economic Mondial de la Davos.
România ar trebui să privească orice inițiativă de reducere a riscului de escaladare strategică în Europa, inclusiv inițiativele recente ale administrației Donald Trump[7], ca pe un demers ce trebuie evaluat exclusiv prin prisma interesului de securitate al statelor de frontieră și al coeziunii euro-atlantice.
Bucureștiul este bine să fie deschis participării la procese de explorare diplomatică menite să conducă la stabilitate, cu condiția ca acestea să fie desfășurate în cadre aliate, să nu creeze zone gri de securitate în vecinătatea estică a UE și NATO și să includă garanții clare pentru statele direct expuse riscului strategic.
Poziția României nu trebuie să fie determinată de considerente ideologice sau de aliniamente personalizate, ci de necesitatea menținerii predictibilității strategice, a descurajării agresiunii și a unității transatlantice, într-un context în care relația UE–SUA traversează o etapă de recalibrare.
Acțiunile României trebuie desfășurate în ritmul impus de realitățile internaționale și ar fi bine să fie caracterizate de previziune, promptitudine și mai puțin de reactivitate.
6.1. O posibilă narațiune strategică pentru România
Pentru România, miza narativă este diferită, dar nu mai puțin importantă. Problema fundamentală nu este lipsa apartenenței la alianțe sau organizații (UE, NATO) sau a angajamentelor externe, ci absența unei narațiuni strategice proprii care să filtreze și să ordoneze aceste angajamente în funcție de interesul național pe termen lung. În prezent, discursul românesc de politică externă și securitate este predominant derivativ, corect instituțional, dar rareori articulat ca expresie a unei viziuni proprii.
O narațiune coerentă pentru România ar trebui să pornească de la realitățile sale geografice și istorice, nu de la reflexe discursive. România nu este doar un stat de frontieră sau un avanpost simbolic, ci un stat de continuitate strategică la intersecția dintre Europa Centrală, Balcani și spațiul pontic. Rolul său nu este escaladarea retorică, ci stabilizarea, conectarea și menținerea predictibilității într-o regiune structural instabilă.
Această narațiune trebuie să afirme explicit loialitatea fermă față de NATO și Uniunea Europeană, dar și dreptul legitim la discernământ strategic propriu. Apartenența la alianțe nu presupune suspendarea gândirii critice, ci capacitatea de a evalua lucid riscurile, costurile și efectele secundare ale deciziilor majore. Fără această claritate, România riscă să își îngusteze singură spațiul de manevră și să transforme conformarea discursivă într-o vulnerabilitate strategică.
Un element esențial al narațiunii românești ar trebui să fie integrarea securității într-un proiect societal mai larg. Apărarea nu poate fi separată de infrastructură, energie, demografie și coeziune socială. În absența acestei legături, discursul de securitate rămâne abstract, iar sprijinul public fragil. România are nevoie de o narațiune care să explice de ce stabilitatea flancului estic nu este doar o obligație externă, ci o condiție a propriei dezvoltări și supraviețuiri strategice.
În acest cadru, România nu trebuie să aspire la roluri simbolice disproporționate, ci la credibilitate, predictibilitate și continuitate. Puterea sa nu va rezulta din zgomot narativ, ci din capacitatea de a rămâne un actor lucid într-un mediu dominat de emoție, presiune și polarizare discursivă. O astfel de narațiune ar permite statului român să participe la războiul narațiunilor nu ca simplu ecou, ci ca actor capabil să își conserve discernământul strategic.
- Concluzie: realismul ca igienă strategică
Într-o lume manipulată și manipulatoare, realismul nu este cinism, ci igienă strategică. El nu neagă valorile, dar refuză să le transforme în substitute pentru analiză.
Războiul narațiunilor nu poate fi evitat. În schimb, capturarea totală a discernământului poate și trebuie prevenită. Strategia începe acolo unde se termină autoiluzionarea.
În faza actuală a competiției globale, confruntarea dintre marile puteri nu se mai poartă preponderent prin mijloace militare directe, ci prin controlul narațiunilor, al cadrului interpretativ și al percepției colective asupra realității. Războiul narațiunilor a devenit un câmp de luptă autonom, în care adevărul factual contează mai puțin decât plauzibilitatea emoțională și capacitatea mesajului de a confirma prejudecăți preexistente. În acest context, discernământul strategic – capacitatea actorilor politici, a elitelor și a publicului informat de a distinge între semnal și zgomot – se află într-un proces accelerat de degradare.
Războiul narațiunilor nu degradează doar adevărul, ci și capacitatea de a gândi strategic. În absența unui filtru critic, narațiunea nu mai este instrument de putere, ci substitut al analizei – iar aceasta este una dintre cele mai periculoase vulnerabilități ale lumii contemporane.
Într-un context internațional dominat de competiția narativă, menținerea discernământului strategic devine o condiție esențială a acțiunii politice responsabile și a suveranității decizionale.
Cea mai periculoasă înfrângere strategică nu este pierderea unui teritoriu, ci pierderea capacității de a gândi realist despre propriile limite.
[1] Planul Marshall (European Recovery Program, 1947–1951) reprezintă un exemplu canonic de narațiune strategică reușită, prin alinierea coerentă dintre discurs, acțiune și obiectiv geopolitic. Inițiat de Statele Unite și anunțat oficial de George C. Marshall în discursul de la Harvard (1947), programul a fost prezentat nu ca un instrument de hegemonie, ci ca un efort moral și colectiv de combatere a sărăciei, haosului și instabilității postbelice europene. Această formulare narativă a evitat identificarea explicită a Uniunii Sovietice ca adversar, conferind legitimitate internațională leadership-ului american și facilitând acceptarea largă a programului în Europa Occidentală. Dincolo de impactul economic direct, Planul Marshall a contribuit decisiv la consolidarea ordinii occidentale postbelice, la emergența cooperării transatlantice și la instituționalizarea unei mitologii strategice durabile, în care puterea este exercitată sub forma responsabilității și a reconstrucției, nu a constrângerii.
[2] O confirmare recentă a acestei disfuncționalități narative și strategice la nivelul Uniunii Europene provine din presa occidentală mainstream. Într-un articol publicat în Financial Times (15 ianuarie 2026), jurnalistul Simon Kuper descrie elitele guvernante europene ca fiind profund conformiste, reactive și captive unui managerialism precaut, slab conectate la realitățile militare, tehnologice și sociale ale competiției globale. Analiza sa oferă o radiografie sociologică a mediului decizional european și explică implicit de ce Uniunea Europeană întâmpină dificultăți majore în formularea unei narațiuni strategice coerente, capabile să mobilizeze societățile, să legitimeze costurile și să susțină o acțiune geopolitică de durată.
[3] Până la începutul anului 2026, Uniunea Europeană nu a lansat oficial redactarea unui document distinct similar unui „narativ strategic”. Cadrul strategic de referință rămâne Consiliul European – Agenda strategică 2024–2029, în timp ce Comisia Europeană a inițiat, în decembrie 2025, consultări pentru Strategic Foresight Report 2026, proces care include reflecții asupra poziționării și narațiunilor UE, fără a constitui însă o strategie narativă formală adoptată.
[4] Un indicator relevant al degradării discernământului strategic contemporan îl constituie substituirea evaluării analitice cu reacția emoțională indusă de narațiuni amplificate algoritmic. În acest context, rețelele sociale tind să fie utilizate ca surse primare de evaluare strategică, inclusiv de către actori politici, formatori de opinie sau decidenți instituționali. Informații neverificate, imagini scoase din context sau conținut manipulat devin rapid repere cognitive dominante, generând reacții publice și politice formulate anterior oricărei validări analitice, ceea ce afectează coerența și raționalitatea procesului decizional.
[5] Cazul Cambridge Analytica ilustrează mecanismul prin care expertiza poate fi capturată de o narațiune dominantă și transformată într-un instrument de legitimare morală. O problemă tehnică și etică reală – utilizarea datelor pentru micro-targetare politică – a fost rapid reîncadrată într-un discurs binar, în care un „noi” democratic, rațional și moral superior se opunea unui „ei” manipulator, ilegitim și fundamental imoral. În acest cadru, o parte a comunității de experți în securitate informațională și comunicare strategică a abandonat analiza critică a proporțiilor și limitelor fenomenului, adoptând rolul de validatori ai unei narațiuni moralizatoare. Expertiza nu a mai fost utilizată pentru a explica sau contextualiza realitatea, ci pentru a demonstra superioritatea morală a propriei tabere și pentru a justifica măsuri excepționale de control informațional, prezentate ca necesare și incontestabile. Astfel, competența tehnică a fost subordonată unei certitudini morale autoasumate, iar dezbaterea strategică a fost înlocuită cu conformism normativ.
[6] Este rapid etichetată ca: „defetism”, „relativism moral”, sau „aliniere la propaganda adversa”.
[7] In acest context, nehotărârea și neparticiparea președintelui României la Davos 2026, cred ca este o greșeală strategică, care va avea un cost.
| Știri BVB