Dacă Moscova nu crede în lacrimi, cine îl salvează pe soldatul ukryan? Războiul din Ucraina: prețul victoriei, riscul păcii și moștenirea puterii( opinie Col.(rz.)dr. Cătălin BALOG)

Autor: Col.(rz.)dr. Cătălin BALOG[1], 19.10.2026

REZUMAT. Ce anume salvăm atunci când apărarea unei țări riscă să consume societatea pentru care ea există, iar oprirea războiului nu oferă încă siguranța întoarcerii acasă? Întâlnirea dintre două filme, documentarul ucrainean despre Andriivka, avertismentul domnitorului Ștefan cel Mare către Sfatul țării și revolta unui copil sirian pune războiul din Ucraina sub semnul răspunderii pentru oameni și pentru ceea ce le rămâne urmașilor. Deciziile militare, negocierile, dependența de parteneri și locul Rusiei într‑un acord de pace sunt examinate prin raportul dintre obiective, mijloace și consecințe. Lipsa garanțiilor credibile poate prelungi războiul, dar nu explică singură obiectivele incompatibile și nici nu justifică un sacrificiu fără termen. Răspunderea pentru agresiune, administrarea apărării și condiționarea sprijinului rămân distincte; însă efectele lor se întâlnesc în viața acelorași oameni.

1. Introducere

În filmul lui Vladimir Menșov, „Moscova nu crede în lacrimi”, trei tinere caută dragoste, siguranță și un loc al lor într‑o lume care își vede de drum, oricât de adânc le‑ar fi tulburate viețile. Peste Atlantic, „Salvați soldatul Ryan”, al lui Steven Spielberg, pornește de la un ordin prin care războiul pare obligat, pentru o clipă, să ia seama la suferința unei familii: ultimul fiu supraviețuitor trebuie găsit și adus acasă, numai că, pentru a‑l salva, alți fii, alți soți și alți oameni așteptați acasă sunt trimiși să‑l caute. Privită din biroul în care se hotărăște misiunea, intenția este omenească; pentru cei care o execută, ea devine o întrebare despre prețul pe care cineva îl poate cere în numele salvării altcuiva (Menșov, 1980; Spielberg, 1998).

În Ucraina, Ryan devine UKRyan[2], soldatul căruia i se cere să salveze țara și care speră să mai găsească, la întoarcere, o familie, o casă și o viață care să‑i aparțină. Între salvarea statului și salvarea oamenilor nu există întotdeauna potrivirea liniștitoare pe care o promit discursurile puterii, iar soldatul va suporta, înaintea multora dintre cei care îl îndeamnă să reziste, consecințele acestei nepotriviri. Titlul filmului rusesc și ordinul din filmul american nu descriu caractere naționale, dar, puse față în față, ne cer să privim ceea ce puterea ar prefera uneori să judece separat: dreptatea unei cauze și prețul cerut pentru ea.

Documentarul „2.000 de metri până la Andriivka”, realizat de Mstyslav Chernov, ne scoate din convenția cinematografică și ne duce în contraofensiva ucraineană din 2023, alături de militarii care înaintează spre satul a cărui recucerire ar afecta aprovizionarea rusă către Bahmut. Chiar și pe o hartă militară, două mii de metri pot încăpea între două semne; pe teren, înseamnă expunere la foc, camarazi pierduți și încercări de a‑i salva pe cei răniți. În mărturiile filmului, lupta rămâne legată de speranța refacerii locurilor distruse, iar această speranță face mai grea întrebarea despre fiecare nou sacrificiu: omul riscă pentru viața care ar trebui să reînceapă, nu pentru ca tranșeea să devină singurul loc pe care țara lui i‑l mai poate oferi (Chernov, 2025).

Când victoria rămâne nesigură, iar pacea nu are încă sprijinul unui aranjament suficient de credibil, soldatului i se cere să mai aștepte. Așteptarea lui are însă un cost pe care negocierile îl pot consemna fără să‑l simtă: timpul în care copilul crește fără tată, în care părinții îmbătrânesc și în care viața de acasă se îndepărtează până când întoarcerea însăși ajunge greu de imaginat. În acest timp se hotărăște și moștenirea urmașilor, deși nimeni nu le poate cere încă părerea despre ceea ce, mai târziu, li se va explica drept inevitabil.

2. Captivi în promisiunea victoriei

Invazia rusă la scară largă, începută la 24 februarie 2022 și condamnată de Adunarea Generală a ONU, a obligat Ucraina să‑și apere existența; răspunderea Moscovei pentru agresiune nu se mută asupra celui atacat (ONU, 2022). Această diferență esențială nu îi oferă însă conducerii ucrainene autoritatea de a cere orice sacrificiu, pentru orice obiectiv și pe orice durată. Dreptul de a apăra țara nu poate deveni dreptul de a o angaja într‑o strategie pe care nimeni nu mai are voie să o examineze, iar loialitatea față de cei de pe front nu îi scutește pe cei de la conducere de întrebările despre felul în care le folosesc curajul.

Planificarea rusă mizase, potrivit cercetării RUSI, pe o operațiune de aproximativ zece zile, urmată de ocuparea țării, și pregătise prea puține alternative pentru situația în care rezistența ucraineană nu se prăbușea. Eșecul acestei așteptări a arătat cât de scump se poate plăti confundarea adversarului real cu adversarul imaginat la masa deciziei (Zabrodskyi et al., 2022). Pentru Kiev, salvarea statului a reprezentat o izbândă, dar între ea și recuperarea ulterioară a fiecărui teritoriu rămânea o distanță strategică pe care entuziasmul nu o putea desființa. Reușita unei apărări nu ține locul mijloacelor necesare tuturor obiectivelor ce îi urmează.

Un război se poate prelungi și atunci când rezultatul promis ajunge să susțină legitimitatea conducerii, iar schimbarea lui pare mai greu de suportat politic decât continuarea pierderilor. Morții de ieri sunt chemați atunci să justifice sacrificiul celor de mâine, deși nimeni nu‑i poate aduce înapoi; cei rămași ajung să plătească diferența dintre ceea ce mai poate fi obținut și ceea ce conducătorii au promis că vor obține. Dorința de a elibera o țară nu îl apără pe un lider de răspunderea pentru o strategie care ajunge să o epuizeze. Este de ajuns ca avertismentele să fie ignorate, riscurile subestimate și obiectivele menținute după ce mijloacele necesare au dispărut, pentru ca o intenție declarată nobilă să lase în urmă consecințe pe care prestigiul cauzei nu le repară.

Contraofensiva din 2023 oferă un caz care poate fi cercetat dincolo de presupunerile despre orgoliul liderilor. Raportul RUSI publicat în iulie 2024 consideră conceptul inițial viabil, dar identifică întârzieri ale partenerilor în furnizarea echipamentelor, pregătire insuficientă, folosirea unor formațiuni nou constituite pentru efortul principal și dispersarea forțelor ucrainene; speranța că șocul atacului va prăbuși rezistența rusă nu fusese susținută prin pregătirea condițiilor necesare (Watling, Danylyuk și Reynolds, 2024). Autorii nu atribuie fiecărei persoane partea sa de răspundere, însă decalajul dintre plan, pregătire și execuție este documentat. Cine a acceptat operațiunea în acele condiții, ce avertismente a primit și ce a schimbat atunci când premisele s‑au dovedit greșite?

Costurile adversarului nu pot înlocui bilanțul propriei societăți. Pentru februarie 2022‑iunie 2026, CSIS estima aproximativ 1,4 milioane de pierderi militare ruse, incluzând morți, răniți și dispăruți, și între 525.000 și 625.000 de pierderi ucrainene; estimările deceselor erau de 400.000‑450.000, respectiv 125.000‑150.000 (Jones și McCabe, 2026). Sunt evaluările autorilor, nu inventare nominale definitive. Citite împreună, cifrele arată de ce raportul favorabil al pierderilor, oricât de important militar, nu poate fi ultimul răspuns oferit unei societăți despre prețul continuării războiului.

Există însă un argument mai puternic pentru rezistență decât simpla constatare că și Rusia suferă. Autorii CSIS susțin că sporirea presiunii militare și economice poate crea condițiile unei încetări negociate și recomandă continuarea, inclusiv extinderea, ajutorului; separat, ISW aprecia în septembrie 2026 că Ucraina contestase din nou inițiativa strategică și operațională rusă (Jones și McCabe, 2026; ISW, 2026). În această interpretare, lupta poate fi chiar mijlocul de a face pacea posibilă. Dar cine o recomandă trebuie să arate ce schimbare urmărește, în ce interval și prin ce resurse, fiindcă o familie nu primește înapoi omul pierdut când află că adversarul a pierdut mai mulți. „A meritat?” și „Mai merită continuată aceeași strategie?” rămân două întrebări la care răspunsurile pot fi diferite.

3. Pacea care întârzie

Indignarea față de pierderi poate ascunde și ea o presupunere comodă: aceea că pacea așteaptă undeva, gata să fie aleasă, iar între oameni și salvarea lor se află numai orgoliul câtorva lideri. Pentru o familie, oprirea focului poate părea singurul lucru care mai contează; pentru cel care negociază, întrebarea continuă după retragerea unităților, abandonarea pozițiilor și mutarea atenției lumii în altă parte. Concesia făcută astăzi rămâne chiar dacă promisiunea în schimbul căreia a fost acceptată dispare mâine, iar cei trimiși acasă pot descoperi că au primit numai un răgaz.

Negocierile din primăvara anului 2022 au cuprins posibilități reale de explorat. Reconstrucția lui Samuel Charap și Sergey Radchenko descrie discutarea neutralității Ucrainei împreună cu garanții externe puternice, dar și divergențe privind armata, teritoriile și aplicarea angajamentelor, inclusiv cererea rusă de consens al garanților, care i‑ar fi permis Moscovei să blocheze reacția. În lectura autorilor, optimismul militar al Kievului și disponibilitatea limitată a puterilor occidentale pentru obligațiile presupuse de acord au contribuit la eșec (Charap și Radchenko, 2024). Acest tablou nu încape în povestea unei păci sigure desființate printr‑o singură vizită, dar nici nu îngăduie tratarea tuturor oportunităților diplomatice drept simple iluzii.

O conducere poate răspunde și pentru că nu a cercetat suficient o ieșire, nu numai pentru refuzul unui tratat gata de semnat. În ianuarie 2023, Samuel Charap și Miranda Priebe considerau că prelungirea războiului ar aduce Statelor Unite costuri mai mari decât avantajele suplimentare și recomandau pregătirea negocierilor; perspectiva era explicit americană, semn că inclusiv apelul la pace poate porni din alt calcul decât cel al societății care luptă (Charap și Priebe, 2023). La Jeddah, în martie 2025, Ucraina s‑a declarat disponibilă pentru o încetare provizorie a focului, condiționată de reciprocitatea Rusiei (Ucraina și SUA, 2025). O critică a lui Zelenski trebuie să cuprindă și această schimbare, altfel ar ajunge să apere un portret politic în loc să urmărească deciziile unui om real.

Poate că tocmai aici se află una dintre explicațiile prelungirii războiului: nu s‑a găsit încă o pace ale cărei riscuri să fie suportabile pentru beligeranți și ale cărei obligații să fie asumate de garanți. Ucraina vrea să știe ce împiedică reluarea invaziei, Rusia poate invoca teama că pauza va permite consolidarea adversarului, iar partenerii trebuie să hotărască dacă vor plăti prețul propriilor promisiuni. Charap și Jennifer Kavanagh examinează această dificultate a angajamentelor reciproce, dincolo de schimbul dintre teritorii și asigurări occidentale (Charap și Kavanagh, 2026). Ceea ce l‑ar liniști pe cel atacat poate alarma agresorul, iar ceea ce ar mulțumi agresorul îi poate retrage victimei mijloacele de apărare; între ei, garantul este întrebat de ce ar accepta mâine confruntarea pe care o evită astăzi.

Totuși, neîncrederea într‑o înțelegere și refuzul conținutului ei sunt obstacole diferite. Disputele din 2022 asupra armatei și a dreptului de veto arată că actorii negociau și libertatea de acțiune de după semnare, nu doar siguranța că semnătura va fi respectată (Charap și Radchenko, 2024). O garanție poate întări un compromis, dar nu poate înlocui compromisul pe care părțile nu îl acceptă. Dacă una își definește securitatea prin slăbiciunea permanentă a celeilalte, lipsa încrederii devine o explicație prea blândă pentru o pretenție de control. Soldatul UKRyan poate continua să lupte în așteptarea păcii, dar cei care îl țin acolo trebuie să spună ce nu reușesc să garanteze și ce, de fapt, nu sunt dispuși să negocieze.

4. „Ferește‑mă, Doamne, de prieteni…”

„Ferește‑mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc eu!” Proverbul românesc recunoaște primejdia pe care o anticipăm cel mai puțin chiar în locul unde ne‑am așezat încrederea: partenerul îți poate susține sincer supraviețuirea și, prin caracterul indispensabil al ajutorului, poate ajunge să hotărască limitele acțiunii tale. Nu trebuie să‑ți dorească răul; poate fi suficient să‑și schimbe prioritățile, să condiționeze o livrare sau să retragă o promisiune înainte ca tu să poți înlocui ceea ce îți furniza. Atunci descoperi cât din propria libertate depindea de continuitatea voinței altcuiva.

În mai 2024, Washingtonul a permis folosirea limitată a unor arme americane împotriva țintelor din Rusia pentru apărarea Harkovului, fără să autorizeze atunci nelimitat loviturile în adâncime. Restricțiile priveau armamentul furnizat, nu dreptul general al Ucrainei de a se apăra, însă această distincție nu înlătura costul operațional suportat de cel care lupta sub ele (Holland, Pamuk și Stewart, 2024). În martie 2025, declarația de la Jeddah a cuprins atât disponibilitatea ucraineană pentru încetarea focului, cât și reluarea schimbului de informații și a asistenței americane (Ucraina și SUA, 2025). Posibilitatea de a negocia în nume propriu se întâlnea cu dependența de mijloacele fără de care anumite opțiuni dispăreau.

Nici creșterea efortului european nu înlătură automat această vulnerabilitate. Potrivit Kiel Institute, în prima jumătate a anului 2026 donatorii europeni procuraseră ajutor militar de cel puțin trei miliarde de euro de la companii americane, iar pentru sisteme precum Patriot alternativele europene rămâneau limitate (Kiel Institute, 2026). Un partener își poate reduce contribuția financiară fără să piardă proporțional puterea de a condiționa accesul la mijloace esențiale. Dacă Europa afirmă că securitatea sa depinde de rezistența Ucrainei, atunci promisiunea de a prelua efortul trebuie să ajungă până la capacități și livrări; altfel, o parte din siguranța proclamată în capitalele europene rămâne plătită în vieți ucrainene.

Odată cu negocierea păcii, dependența poate lua forma unei garanții. Ucraina este îndemnată să nu se bazeze pe cuvântul Moscovei, ci pe reacția partenerilor, deși mutarea încrederii de la un actor la altul nu rezolvă problema aplicării angajamentului. Charap și Kavanagh avertizau în decembrie 2025 că promisiunile foarte ample pot valora mai puțin decât obligațiile limitate, dar credibile, atunci când adversarul nu crede că garantul va suporta costul intervenției (Charap și Kavanagh, 2025). Concesiile celui protejat pot fi însă imediate și greu de întors: un teritoriu, o poziție abandonată, o capacitate militară restrânsă. Cine răspunde dacă ele au fost obținute în schimbul unei protecții imaginare?

Credibilitatea se poate construi prin autorizări legislative, finanțare, planificare și practici instituționale, arată sinteza publicată de Brookings în iulie 2026. Declarația copreședinților Coaliției de Voință din 13 iulie promite garanții politice și juridice, potrivit procedurilor naționale, și anunță disponibilitatea unei forțe multinaționale după o încetare credibilă a ostilităților (Brookings, 2026; Coaliția de Voință, 2026). Sunt angajamente publice relevante, ale căror mijloace și condiții de aplicare trebuie cunoscute înainte ca viața oamenilor să fie reașezată în jurul lor. Garanția începe să capete greutate acolo unde supraviețuiește celui care a rostit‑o.

Cine garantează, așadar, că garanții vor garanta? Partenerilor nu li se poate cere să accepte orice risc, dar li se poate cere să nu solicite sacrificii în numele unor angajamente pe care nu sunt pregătiți să le onoreze. Formula „până la ultimul ucrainean” ne tulbură tocmai prin ușurința cu care costul suportat de altă societate poate deveni acceptabil în propriul calcul strategic. Ar fi totuși o nedreptate suplimentară să‑i reducem pe ucraineni la executanții unei voințe străine: sprijinul, interesele proprii ale furnizorilor și dorința de apărare a beneficiarului pot coexista, fără ca povara să fie împărțită echitabil.

5. Unde îl așezăm pe Goliat?

Rusia nu poate fi scoasă din geografia păcii prin indignare, după cum nu poate primi dreptul de a hotărî singură condițiile existenței vecinului său. Imaginea unui Goliat care promite că va sta cuminte o vreme ar trebui să neliniștească pe oricine propune întoarcerea soldatului acasă: dacă siguranța lui depinde numai de dispoziția viitoare a celui care l‑a atacat, războiul a fost lăsat să aștepte. Nici promisiunea că alți uriași vor interveni, indiferent de cost, nu ține locul unui aranjament pregătit să reziste primei încălcări serioase.

Moscova trebuie să participe la negocierea obligațiilor pe care și le asumă, dar relațiile de apărare ale Ucrainei nu devin legitime abia după aprobarea Rusiei. Negocierea este necesară pentru a găsi limite suportabile și verificabile; ea devine altceva când unuia i se cere să renunțe tocmai la mijloacele prin care s‑ar putea proteja dacă celălalt nu‑și respectă cuvântul. De aici și obligația de a deosebi garanțiile pentru securitatea Rusiei de garanțiile pentru controlul Rusiei asupra Ucrainei. Nici măcar o mare putere nu poate primi, sub numele propriei liniști, dreptul de a menține vecinul într‑o neputință convenabilă.

Studiul RAND privind proiectarea încetării focului recomandă obligații precise, monitorizare externă, inspecții reciproce, mecanisme de soluționare a disputelor și consecințe pentru încălcări (Charap et al., 2025). Un observator poate constata că s‑a tras fără să poată opri focul, iar un mecanism care așteaptă consimțământul celui acuzat înainte de orice reacție poate paraliza exact când devine necesar. Goliat are nevoie de un loc la masa negocierilor, nu de puterea de a răsturna masa ori de câte ori rezultatul îl nemulțumește.

Pentru Rusia, pacea ar trebui să ofere și ceva de păstrat: o relație de securitate mai predictibilă, angajamente reciproce și beneficii condiționate de îndeplinirea obligațiilor. Acestea sunt direcții de negociere, nu condiții deja acceptate și nici certitudini despre ceea ce ar conta mai mult pentru conducerea rusă decât obiectivele războiului. Un acord are nevoie atât de costuri credibile ale încălcării, cât și de motive pentru respectarea lui; altfel, siguranța Ucrainei va depinde prea mult de felul în care Moscova își va interpreta, la un moment dat, următoarea ocazie.

Chatham House avertizează că o pauză insuficient protejată poate permite Rusiei refacerea forțelor și continuarea presiunilor prin alte mijloace, fără dispariția amenințării asupra Ucrainei și Europei (Chatham House, 2026). Avertismentul trebuie luat în serios, însă securitatea absolută nu poate deveni condiția încheierii unui război: așteptând certitudinea că el nu va reveni, riscăm să‑l continuăm până când epuizăm chiar societatea pe care vrem s‑o ferim de viitoarea agresiune. Comparația care contează este între riscurile acordului realizabil și riscurile continuării luptei, nu între unul dintre ele și o siguranță fără cusur.

Oprirea violenței în Ucraina nu poate fi amânată până la reașezarea securității europene, cu atât mai puțin până la refacerea întregii ordini internaționale. RAND recomandă ca stabilizarea militară și dosarele geopolitice mai largi să avanseze în paralel, pe trasee distincte (Charap et al., 2025). Dacă fiecare pas rămâne blocat până la rezolvarea tuturor disputelor, cei de pe front vor plăti și incapacitatea negociatorilor de a stabili ordinea în care pacea poate fi construită. Iar pentru orice soldat de pe front, încă o lună de război nu reprezintă doar prelungirea termenului unei negocieri.

6. Între pierderea controlului și pierderea viitorului

Basarabia deschide pentru cititorul român întrebarea pe care vocabularul eroismului o poate face aproape de nerostit: când devine retragerea o încercare de conservare a țării și a oamenilor ei? Telegrama diplomatică americană din 28 iunie 1940 consemnează că România a acceptat condițiile sovietice invocând evitarea vărsării de sânge (Thurston, 1940). Acea alegere trebuie judecată prin războiul care putea fi purtat atunci, cu mijloacele și sprijinul existente, nu prin ajutorul pe care generațiile ulterioare și‑ar fi dorit să‑l fi avut țara. Conservarea poate presupune și acceptarea unei pierderi, oricât de greu ar fi ea de privit după aceea.

Pentru oamenii rămași sub administrația sovietică, evitarea luptei imediate nu a însemnat însă protecție împotriva represiunii și a deportărilor, documentate de Muzeul Național de Istorie a Moldovei (2022). Acest preț nu demonstrează retrospectiv că rezistența armată ar fi produs un rezultat mai bun, dar îi obligă pe cei care vorbesc despre salvare să precizeze cine a fost salvat și cine a rămas expus. Aceeași întrebare privește Ucraina: ce poate conserva acceptarea pierderii controlului teritorial și ce viață le lasă celor pentru care compromisul schimbă autoritatea fără să încheie suferința?

Germania oferă un reper diferit: un obiectiv național poate fi păstrat fără ca realizarea lui militară imediată să devină condiția oricărei normalități. Reunificarea din 1990 s‑a produs prin transformare politică și negociere, iar reglementarea „Doi plus Patru” a implicat cele două state germane și cele patru puteri[3], inclusiv acceptarea de către Moscova a apartenenței Germaniei unite la NATO (Guvernul Federal al Germaniei, f.d.). Timpul a avut valoare fiindcă exista o țară care se putea consolida și fiindcă împrejurările s‑au schimbat; simpla așteptare nu ar fi făcut toate acestea în locul ei.

Pentru Ucraina, analogia permite separarea nerecunoașterii anexărilor de obligația recuperării imediate a fiecărui teritoriu prin luptă. O asemenea alegere cere însă protejarea anilor de consolidare, iar aici revine problema garanțiilor: Memorandumul de la Budapesta cuprindea angajamente pentru suveranitate și frontiere, nu un mecanism de apărare colectivă; articolul 5 NATO obligă la asistență prin măsurile considerate necesare de fiecare aliat, fără să instituie o reacție militară identică și automată pentru toți (Ucraina et al., 1994; NATO, 1949). Lecția germană rămâne relevantă dacă întrebăm prin ce mijloace timpul câștigat ar deveni un viitor pentru societate, căci pierderile deja suferite nu fac, prin ele însele, tardivă orice schimbare care ar putea evita alte pierderi.

7. Între promisiune și adevăr

Înainte ca soldatul să primească un ordin de misiune, informația străbate un drum pe care se poate pierde fără să dispară din niciun dosar: este selectată, „îndulcită”, împinsă în plan secund ori citită numai până acolo unde confirmă rezultatul dorit. Richards Heuer a arătat cum ipotezele acceptate modelează interpretarea datelor și de ce acumularea informațiilor nu corectează automat o convingere care se hrănește din propriile confirmări (Heuer, 1999). În război, urmările unei asemenea închideri nu rămân doar în raportul analistului; ajung într‑un  ordin de misiune pe care cineva trebuie să‑l execute.

Serviciile de intelligence au de evaluat capacitatea adversarului, limitele propriului efort și disponibilitatea partenerilor atunci când costul angajamentelor crește. O localizare exactă a forțelor ruse nu salvează un plan care presupune muniție nelivrată, formațiuni nepregătite sau o reacție diplomatică pe care nimeni nu și‑o asumă. Serviciile pot avertiza corect și pot fi ignorate; pot, de asemenea, să greșească ori să raporteze în mod conformist. A urmări răspunderea înseamnă să refacem drumul dintre informație, evaluare și decizie, fără să punem întregul eșec în seama celui mai convenabil vinovat.

Putin dispune de puterea de a opri agresiunea rusă, însă Zelenski răspunde pentru obiectivele și mijloacele apărării, iar partenerii pentru promisiunile, condiționările și resursele pe care le controlează. Niciunul nu poate stăpâni singur toate consecințele, dar fiecare poate fi judecat pentru ceea ce a ales în partea sa de putere. Nu li se cere să cunoască viitorul; li se cere însă să cerceteze alternativele, să asculte avertismentele și să schimbe o decizie atunci când motivele care o susțineau nu mai rezistă. Incertitudinea nu trebuie să devină adăpostul în care se retrage răspunderea după ce certitudinea a fost folosită pentru a cere sacrificiul.

Patriotismul îi poate da soldatului puterea de a rămâne alături de camarazi, însă fără a‑i transfera conducătorului proprietatea asupra acelei puteri. Dacă pacea este considerată prea periculoasă, atunci trebuie explicată schimbarea prin care lupta va produce condiții mai bune; dacă acordul este prezentat drept suficient de sigur, atunci trebuie arătate mijloacele care îl susțin. Atunci când un om întreabă pentru ce rezultat mai este necesar să lupte nu înseamnă că își abandonează țara, ci că îi cere conducerii sale să ia în serios atât viața pe care el o pune la dispoziția țării, cât și familia care va suporta, odată cu el, urmarea răspunsului.

8. Țara nu este a celor care o conduc

Pentru o familie, securitatea înseamnă că locuința rămâne în picioare, copilul ajunge la școală, venitul nu dispare și cineva bolnav poate fi tratat; acestea sunt motivele pentru care interesul național merită apărat. O mamă care întreabă când se întoarce fiul ei de pe front nu cere o favoare din partea istoriei, iar soldatul care vrea să‑și vadă copilul crescând nu solicită să fie scutit de orice datorie. Ei cer să existe o legătură între sacrificiu și viața pe care sacrificiul ar trebui s‑o protejeze. Ce sens ar mai avea salvarea unei țări dacă oamenilor ei li s‑ar cere să uite, pe durată nedeterminată, pentru ce vor s‑o salveze?

Sondajul KIIS din septembrie 2026 arăta că 75% dintre respondenți acceptau negocieri și 69% susțineau un armistițiu pe linia existentă dacă Ucraina nu recunoștea anexările, își întărea armata și își păstra orientarea europeană și euroatlantică; separat, 62% declarau că pot suporta războiul atât cât este necesar (KIIS, 2026). Ancheta privea adulții din teritoriile controlate de guvern, excluzând locuitorii rămași sub ocupație și cetățenii plecați în străinătate după invazie. Aceste orientări coexistă în populația cercetată, fără să constituie un mandat pentru orice operațiune sau acord. Nici cei absenți din eșantion nu devin absenți din țară, din drepturile ei și din obligația de a fi luați în considerare.

Viața de după oprirea focului nu poate fi presupusă identică pentru toți. Raportarea ONU din martie 2026 documentează, în teritoriile ocupate, transferuri forțate, deportări, presiuni pentru dobândirea cetățeniei ruse și restrângerea libertăților (OHCHR, 2026). Un compromis poate reduce expunerea la bombardament și poate lăsa alte constrângeri, după cum prelungirea luptei poate apăra o libertate viitoare cu un cost pe care anumite familii îl plătesc disproporționat. În bilanț trebuie să rămână și cei pe care soluția preferată nu îi salvează; altfel, putem face orice alegere să pară acceptabilă, scoțând din calcul oamenii cărora le face rău.

Evaluarea comună publicată în februarie 2026 de Banca Mondială, guvernul ucrainean, Comisia Europeană și ONU estima aproape 588 de miliarde de dolari necesare redresării și reconstrucției într‑un deceniu, pe baza situației de la sfârșitul lui 2025 (Banca Mondială et al., 2026). Cifra măsoară nevoi de refacere, nu valoarea vieților pierdute. Dacă statul poate proiecta zece ani de reconstrucție, copilul nu‑și poate amâna zece ani copilăria, iar întoarcerea tatălui nu îi restituie anii în care a crescut fără el. În această diferență dintre timpul instituțiilor și timpul omului se adună o parte a datoriei pe care o lăsăm viitorului.

În scena din „Apus de soare”, Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei, se adresează boierilor Sfatului țării, ostașilor și curtenilor și le spune: „Moldova n‑a fost a strămoșilor mei, n‑a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri și a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor” (Delavrancea, 1909, actul III, scena VIII). Boierii aud astfel o limită pe care puterea o uită ușor: țara le este încredințată împreună cu viețile oamenilor ei și nu le poate aparține ca o avere moștenită ori ca o pradă cucerită și care așteaptă să fie împărțită. Astăzi, aceste cuvinte ar trebui să fie auzite în parlamente, guverne și administrații prezidențiale, acolo unde autoritatea unui mandat poate ajunge să angajeze viețile unor generații întregi.

Urmașilor le putem lăsa instituții, libertate și posibilitatea de a alege altfel decât noi, dar și dependențe, datorii, absențe și obligația de a repara ceea ce am declarat necesar. Declarația UNESCO din 1997 privind responsabilitățile față de generațiile viitoare vorbește despre libertatea lor de alegere și protejarea lor de consecințele conflictelor (UNESCO, 1997, art. 2 și 9). Pentru Ucraina, întrebarea trebuie pusă înaintea următorului sacrificiu și înaintea următoarei concesii: ce posibilități le păstrăm copiilor prin hotărârea de astăzi? Generația prezentă nu își poate atribui un drept nelimitat asupra viitorului altora numai fiindcă, deocamdată, ceilalți nu pot vota, protesta sau cere explicații.

9. „O să‑i spun lui Dumnezeu totul!”

Înaintea avertismentului despre urmași, Ștefan cel Mare amintește promisiunile neîmplinite ale puterilor de la care a așteptat sprijin și se pregătește pentru judecata lui Dumnezeu: „nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor!” (Delavrancea, 1909, actul III, scena VIII). Domnitorul își pune pacea sub aceeași judecată a răspunderii sub care stau războaiele, alianțele și viețile oamenilor conduși de el. Aici, în fața boierilor și a propriului sfârșit, gloria nu îl scutește de explicația compromisului, iar grija pentru țară nu se oprește la păstrarea reputației sale de războinic.

Dintr‑o lume cu totul diferită vine vocea unui copil sirian, evocată în podcastul „Audiență Națională”, în legătură cu romanul Zoulfei Katouh, „Cât timp înfloresc lămâii”. În fața morții, copilul spune: „O să‑i spun lui Dumnezeu totul!” (Digi FM, secvența 1:34–9:40).^[4] În aceste cuvinte se aude furia fiecărui copil nedreptățit, care nu înțelege ce i se întâmplă și nu mai găsește printre adulți pe cineva în stare să oprească răul. Îi va spune totul cuiva mai mare decât ei, cuiva pe care funcțiile și armele lor nu‑l pot intimida și căruia explicațiile lor nu i‑ar putea ascunde ce au făcut. Copilul se va plânge lui Dumnezeu fiindcă de la El mai așteaptă ceea ce lumea oamenilor nu i‑a dat: ocrotire și dreptate.

Copilului i‑a rămas încrederea că, dacă Dumnezeu va afla totul, va face ceva. În această încăpățânare copilărească încap revolta, neputința și nemulțumirea deplină față de felul în care cei mari administrează lumea, o lume în care el suferă fără să fi ales nimic și fără ca vreun argument să‑i poată îndrepta durerea. În această credință îi putem așeza și pe mama copilului, pe soldatul care se roagă să mai ajungă acasă și pe mama soldatului, fiecare cerând să nu‑i fie luat omul iubit. Rugăciunile lor nu cuprind obiective strategice; ele cer vieți pe care noi le trecem, uneori cu prea multă ușurință, în coloanele unor bilanțuri de război.

Dar dacă Dumnezeu știe deja? Dacă aude copilul, mama, soldatul… de ce îngăduie toate acestea? Întrebarea rămâne cu amărăciunea și îndoiala ei, fără să ne îndreptățească să le explicăm celor loviți că suferința lor trebuie să aibă un rost. Cei care pot opri un atac, schimba un ordin, revizui o strategie, respecta o promisiune ori încerca serios o negociere nu au nevoie să dezlege tainele cerului înainte de a răspunde pentru ceea ce hotărăsc pe pământ. Copilul vrea să se plângă de adulți, de lumea pe care ei o conduc, o susțin și o justifică; nu le oferă o cale de a‑și transfera răspunderea asupra lui Dumnezeu.

Un domnitor se pregătește să răspundă pentru pacea făcută spre salvarea poporului, iar un copil promite să spună ce a îndurat în război. Între aceste două voci se află și soldatul Ryan, care, în finalul filmului lui Spielberg, se întoarce îmbătrânit la mormântul căpitanului Miller și caută răspunsul la întrebarea dacă viața lui a fost demnă de sacrificiul celor care l‑au salvat (Spielberg, 1998). El a avut o viață în care să caute acel răspuns, dar copilul din evocarea literară nu mai are această șansă, iar soldatul ucrainean nu știe încă dacă o va primi; de aceea, admirația pentru curajul lui nu poate ține locul efortului de a‑i păstra o întoarcere și o viață după ea.

Moscova nu crede în lacrimi, spune titlul filmului, dar copilul încă mai crede că Dumnezeu le va lua în seamă, în timp ce soldatul așteaptă ca liderii să construiască o pace care să nu‑i trimită, peste câțiva ani, copilul în aceleași tranșee. Când vor fi anunțate victoria sau încheierea războiului, urmașii vor primi ceea ce a rămas din Ucraina, din familiile ei și din libertatea lor de a începe din nou. Ei vor trăi cu urmările hotărârilor noastre mult după ce discursurile politice vor fi fost uitate.

Dacă un copil îi va spune lui Dumnezeu totul, noi ce le vom spune copiilor noștri?

10. Bibliografie

• Surse primare și instituționale

1. Banca Mondială, Guvernul Ucrainei, Comisia Europeană și ONU. 2026. „Updated Ukraine Recovery and Reconstruction Needs Assessment Released”. Comunicat RDNA5, 23 februarie. https://www.worldbank.org/en/news/press-release/2026/02/23/updated-ukraine-recovery-and-reconstruction-needs-assessment-released
2. Chernov, Mstyslav, regizor. 2025. 2000 Meters to Andriivka [2.000 de metri până la Andriivka]. Documentar. FRONTLINE / Associated Press. https://www.pbs.org/wgbh/frontline/documentary/2000-meters-to-andriivka/
3. Coaliția de Voință, copreședinții. 2026. „Statement of the Co‑Chairs of the Coalition of the Willing”. Declarație comună, Paris, 13 iulie. https://www.gov.uk/government/news/statement-of-the-co-chairs-of-the-coalition-of-the-willing-13-july-2026
4. Delavrancea, Barbu Ștefănescu. 1909. Apus de soare. Actul III, scena VIII. https://ro.wikisource.org/wiki/Apus_de_soare
5. Digi FM. f.d. Audiență Națională. Emisiune cu Andreea Georgescu și Florin Negruțiu; secvența 1:34–9:40. https://www.youtube.com/watch?v=CCxGVQHYqO0
6. Guvernul Federal al Germaniei. f.d. „Chronik der Deutschen Einheit: Unterzeichnung des 2+4‑Vertrags”. Evenimentul din 12 septembrie 1990. https://www.bundesregierung.de/breg-de/schwerpunkte/deutsche-einheit/unterzeichnung-des-2-4-vertrags-432842
7. Katouh, Zoulfa. 2023. Cât timp înfloresc lămâii. Traducere de Maria Dosei. Bookzone. https://bookzone.ro/carte/cat-timp-infloresc-lamaii-bkz
8. Kyiv International Institute of Sociology [KIIS]. 2026. „Opinions and Views of Ukrainians on Issues of War and Peace: Results of a Survey Conducted on September 12–21, 2026”. 6 octombrie. https://kiis.com.ua/?cat=reports&id=1639&lang=eng&page=1
9. Menșov, Vladimir, regizor. 1980. Moscova nu crede în lacrimi [Москва слезам не верит]. Mosfilm. Film. https://tiff.ro/en/film/moscow-does-not-believe-tears
10. Muzeul Național de Istorie a Moldovei. 2022. „Testimonies from the Gulag: Memory of the Victims of the Totalitarian Communist Regime”. Expoziție. https://www.nationalmuseum.md/en/exhibitions/testimonies_from_the_gulag_memory_of_the_victims_of_the_totalitarian_communist_regime/
11. NATO. 1949. The North Atlantic Treaty. Washington, 4 aprilie, articolul 5. https://www.nato.int/en/about-us/official-texts-and-resources/official-texts/1949/04/04/the-north-atlantic-treaty
12. Oficiul Înaltului Comisar al ONU pentru Drepturile Omului [OHCHR]. 2026. „Russia’s discriminatory policies in occupied parts of Ukraine displaced thousands and impedes returns: UN Human Rights monitors”. Misiunea ONU de monitorizare a drepturilor omului în Ucraina, 20 martie. https://ukraine.ohchr.org/en/Russia-s-discriminatory-policies-in-occupied-parts-of-Ukraine-displaced-thousands-and-impedes-returns-UN-Human-Rights-monitors
13. Organizația Națiunilor Unite [ONU], Adunarea Generală. 2022. „Aggression against Ukraine”. Rezoluția A/RES/ES‑11/1, 2 martie. https://digitallibrary.un.org/record/3965290?ln=en
14. Spielberg, Steven, regizor. 1998. Saving Private Ryan [Salvați soldatul Ryan]. DreamWorks Pictures / Paramount Pictures. Film.
15. Thurston, Walter. 1940. „The Chargé in the Soviet Union (Thurston) to the Secretary of State”. Telegramă, Moscova, 28 iunie. Foreign Relations of the United States, 1940, vol. I, documentul 506. https://history.state.gov/historicaldocuments/frus1940v01/d506
16. Ucraina și Statele Unite ale Americii. 2025. „Joint Statement of Ukrainian and American Delegations Following Their Meeting in Jeddah”. Președinția Ucrainei, 11 martie. https://www.president.gov.ua/en/news/spilna-zayava-za-pidsumkami-zustrichi-delegacij-ukrayini-ta-96553
17. Ucraina, Federația Rusă, Regatul Unit și Statele Unite ale Americii. 1994. Memorandum on security assurances in connection with Ukraine’s accession to the Treaty on the Non‑Proliferation of Nuclear Weapons. Budapesta, 5 decembrie. United Nations Treaty Series, vol. 3007, nr. I‑52241, punctele 1–6. https://treaties.un.org/doc/Publication/UNTS/Volume%203007/Part/volume-3007-I-52241.pdf
18. UNESCO. 1997. Declaration on the Responsibilities of the Present Generations Towards Future Generations. 12 noiembrie, art. 2 și 9. https://www.unesco.org/en/legal-affairs/declaration-responsibilities-present-generations-towards-future-generations

• Cercetare, presă și analize

1. Brookings. 2026. „Security Guarantees for Ukraine: Models, Issues, and Questions”. Sinteză Congressional Study Group, 14 iulie. https://www.brookings.edu/articles/security-guarantees-for-ukraine-models-issues-and-questions/
2. Charap, Samuel, Joe Haberman, Katherine Anna Trauger, Benjamin Sakarin și Scott Savitz. 2025. Guidelines for Designing a Ceasefire in the Russia‑Ukraine War: Best Practices, Lessons Learned, and the Role of Technology. RAND, RR‑A3987‑1, 17 septembrie. https://www.rand.org/pubs/research_reports/RRA3987-1.html
3. Charap, Samuel, și Jennifer Kavanagh. 2025. „In Ukraine, Is the U.S. Promising Too Much?” The Washington Post, 26 decembrie; RAND, 29 decembrie. https://www.rand.org/pubs/commentary/2025/12/in-ukraine-is-the-us-promising-too-much.html
4. Charap, Samuel, și Jennifer Kavanagh. 2026. „A Flawed Formula for Peace in Ukraine: Trump Can’t End a War With a Real Estate Transaction”. Foreign Affairs; sinteză RAND, 10 aprilie. https://www.rand.org/pubs/external_publications/EP71301.html
5. Charap, Samuel, și Miranda Priebe. 2023. Avoiding a Long War: U.S. Policy and the Trajectory of the Russia‑Ukraine Conflict. RAND, Perspective PE‑A2510‑1, 25 ianuarie. https://www.rand.org/pubs/perspectives/PEA2510-1.html
6. Charap, Samuel, și Sergey Radchenko. 2024. „The Talks That Could Have Ended the War in Ukraine: A Hidden History of Diplomacy That Came Up Short, but Holds Lessons for Future Negotiations”. Foreign Affairs, 16 aprilie. Fișă bibliografică RAND. https://www.rand.org/pubs/external_publications/EP70437.html
7. Chatham House. 2026. How a Russia–Ukraine Ceasefire Could Imperil Ukrainian and European Security: Assessing Risks, Consequences and Options for Mitigation. 28 mai. DOI: 10.55317/9781784136833. https://www.chathamhouse.org/2026/05/how-russia-ukraine-ceasefire-could-imperil-ukrainian-and-european-security/summary
8. Heuer, Richards J., Jr. 1999. Psychology of Intelligence Analysis. Washington, DC: Center for the Study of Intelligence, CIA, cap. 2, 5 și 8. https://www.cia.gov/resources/csi/static/Pyschology-of-Intelligence-Analysis.pdf
9. Holland, Steve, Humeyra Pamuk și Phil Stewart. 2024. „Biden allows Ukraine limited use of US arms to strike inside Russia, say US officials”. Reuters, 30 mai. https://www.reuters.com/world/biden-allows-ukraine-use-us-supplied-arms-strike-inside-russia-near-kharkiv-area-2024-05-30/
10. Institute for the Study of War [ISW]. 2026. „Russian Offensive Campaign Assessment, September 12, 2026”. Sinteză republicată de Kyiv Post, 13 septembrie. https://www.kyivpost.com/post/84372
11. Jones, Seth G., și Riley McCabe. 2026. „Russian Blood and Treasure: The Ballooning Costs of Putin’s War”. Center for Strategic and International Studies, 1 iulie, p. 5. https://www.csis.org/analysis/russian-blood-and-treasure-ballooning-costs-putins-war
12. Kiel Institute for the World Economy. 2026. „Ukraine Support Tracker: Europe leads on aid, US weapons remain key”. 13 august. https://www.kielinstitut.de/media/news/ukraine-support-tracker-europe-leads-on-aid-us-weapons-remain-key/
13. Ruchika M. 2019. „A Syrian boy said “I will tell God everything before dying”. Read the truth”. Fact Crescendo, 27 septembrie. https://english.factcrescendo.com/2019/09/27/syrian-boy-says-i-am-gonna-tell-god-everything/
14. Watling, Jack, Oleksandr V. Danylyuk și Nick Reynolds. 2024. Preliminary Lessons from Ukraine’s Offensive Operations, 2022–23. Royal United Services Institute, 18 iulie, pp. 1–2. https://www.rusi.org/explore-our-research/publications/special-resources/preliminary-lessons-ukraines-offensive-operations-2022-23
15. Zabrodskyi, Mykhaylo, Jack Watling, Oleksandr V. Danylyuk și Nick Reynolds. 2022. Preliminary Lessons in Conventional Warfighting from Russia’s Invasion of Ukraine: February–July 2022. Royal United Services Institute, 30 noiembrie. https://www.rusi.org/explore-our-research/publications/special-resources/preliminary-lessons-conventional-warfighting-russias-invasion-ukraine-february-july-2022

[1] Cătălin BALOG este analist și formator cu experiență în intelligence, comunicare strategică, managementul informației și securitate informațională. Doctor în Științe Militare, cu o teză dedicată managementului riscurilor de securitate în spațiul cibernetic, a activat timp de peste trei decenii în structuri ale Ministerului Apărării Naționale. În prezent, este cadru didactic asociat la Universitatea din București, Facultatea de Administrație și Afaceri, unde predă cursuri cu tematică de managementul informației și securitate informațională.

[2] UKRyan: nume metaforic creat prin contopirea UKR (Ucraina) cu Ryan, desemnând soldatul ucrainean prin asociere cu personajul principal din filmul „Salvați soldatul Ryan”.

[3] „Doi” desemnează Republica Federală Germania și Republica Democrată Germană, iar „Patru”, SUA, URSS, Regatul Unit și Franța. Tratatul, semnat la Moscova la 12 septembrie 1990, a pus capăt drepturilor și responsabilităților celor patru puteri privind Germania și Berlinul, deschizând calea suveranității depline a Germaniei reunificate.

^[4] Replica urmează podcastul audiat pentru documentare; nu este un citat confruntat cu romanul și nici o mărturie autenticată a copilului fotografiat la Alep. Potrivit verificării Fact Crescendo, fotograful AFP Aris Messinis a infirmat atribuirea replicii băiatului din fotografia realizată la 24 august 2012 și a precizat că acesta a supraviețuit (Ruchika M., 2019).